knd pe 29 s-au facut 31... corazon

se numeste "De ce o iubim pe Maria" si este cea mai frumoasa scriitura despre mine ever. vinovata este motanski, am luat cu copy-paste din "lumea din borcan"

Dedicatie speciala: "People are crazy and times are strange..."


Ei bine iata... 

 
Cred ca cei mai multi dintre noi au cunoscut-o pe Maria razand.. Cei mai norocosi dintre noi, au cunoscut-o dansand. Evident ca si eu am cunoscut-o dansand, ce credeatzi? Ei, eu am avut un mic atuu: o prietena comuna, Bianca, ne facuse inainte introducerea... Mie mi-a povestit ca are o prietena care il adora pe Freddie si ei probabil ceva asemanator.. Asa ca intr-o seara, recunosc k nu imi amintesc exact data, dar stiu ca era acum vreo 4 ani, intr-un club cu perne multe, gagici frumoase si un bar alunecos am cunuscut-o pe Maria. Ea vorbareatza si exuberanta ca deobicei, eu in carapacea mea sharmanta cu un vesnic zambet pe buze dar nimic mai mult.. va spun eu, nu tradam niciun fir de inteligentza sociala pe atunci. Nici macar o umbra timida... Ei bine am stat eu ploconita intr-un colt..precum imi era obiceiul si am privit si m-am minunat de cum se poate traduce ritmul in trupul unei femei frumoase si cate victime poate produce traducerea asta.

De acolo am inceput sa ne intalnim mai des, gratzie cunostintelor comune.. bine.. bunilor prieteni comuni.. dar atunci erau la gradul de simple cunostinte sau prieteni ai Biancai. Timpul a trecut si am ajuns sa-l serbatorim prin ascultari repetate pe dragul nostru comun.. intr-o seara cu aglomeratie multa... in capul meu, in sufletul Mariei... Si mi se pare mie ca a fost tare relaxant, ca in timp ce eu ma "speteam " citind pentru nu stiu ce examen "important" pe acordurile mult indragite de Queen Maria s-a relaxat si-a adormit..ehe pentru ca pe atunci putea...

 
Daca nu ma inseala memoria am reusit sa ne plimbam si printr-o ploaie scarboasa, care ne-a udat pana la piele... Iar eu ii spuneam Ca ce-a fost mai greu a trecut si ca mai e putin.. Nu ca ar fi fost ploaia ingrozitoare, dar ne lasau incaltarile..balta...in balti.. Si imi amintesc ca dupa ceva timp mi-a spus disperata: "N-as vrea sa fiu copilul tau, ca m-ai pacalit atata drum.."

 
Imi mai amintesc si de matzoshenia aia de motan alb.. alb ingeresc, cu comportament minim diavolesc, care se cuibarise in viatza ei... in acelasi timp cu un pui de om... care astazi poarta numele de Matei... De motanul ala a scapat.. dar de asta nu! Avantaj eu!!!

 
Niste zile insorite pe scari mai racoroase cu cutii multe, cu masina de spalat carata in carca pe scari.. nu de mine thank God... Si as putea sa continui ore in sir... Dar ca nu cumva sa dau totul din casa.. nu de alta, dar some things are private.. o sa va spun asa.. 

Eu o iubesc pe Maria pentru ca:

 
- mi-a scrijelit pe retina culoarea portocalie si acum rezonez instant la vederea ei.. a culorii
- este mereu calda si primitoare indiferent daca-i zi sau noapte
- a facut o psihoza legata de fazele lunii, ceea ce imi demonstreaza ca nu-i neaparat un lucru rau sa crezi in lucruri mai greu de crezut
- ca a inteles ca e mai bine sa sarbatorim un om la data nasterii lui, nu la cea a mortii
- ca nu a renuntat niciodata sa aiba multi prieteni care chiar daca nu s-ar placea niciodata intre ei, se vor iubi pentru ca ea exista in viatza lor comuna.
- ca are curajul si nebunia sa aiba doi copii frumosi si poate sa iasa cu ei seara in bar, pe Lipscani.

 
Pe mine personal m-a facut sa-mi recunosc vocatzia tipic feminina de mama (care pana sa existe Matei in orice forma era negata cu vehementza pustoaicei nihiliste).. chiar daca ma viseaza ducand copii in carutzul de butelii... are totusi incredere in mine sa-l lase pe Matei si sa fuga sa-si dea licentza!

 
Dar mai ales imi este draga pentru ca a ramas tot ea si nu incearca brusc sa fie altcineva!!

 
P.S: Ar fi trebuit sa astept pana pe 29.. dar nu prea mai am rabdare...
LA MULTI ANI, MARIAAAA!!!!

so... love me like there's no tomorrow... www.lumeadinborcan.blogspot.com

de la PISICOT cetire, rasete cu amintire...a fost candva o Raluca, dar in acceasi Marie

R. şi familia regală (28 feb 2008)


Pe R. am cunoscut-o acum vreo 16 ani. Corespondam pe vremea aceea. Eram fane Queen cu acte în regulă şi puneam ţara la cale la fiecare 3 zile, via Poşta Română.


În timp ne-a legat o prietenie frumoasă. Am renunţat la scrisori şi am început să ieşim împreună. În ciuda faptului că eram născute la câteva ore diferenţă, eram ca soarele şi luna. Ying şi yang. Eu aveam prieteni mişto, ea umbla cu bad boys. Eu strângeam banii ca furnicuţa să plec vara la mare, ea dormea la cort sau prin vecini. Eu aveam un loc al meu, ea se muta lunar cu tot calabalâcul. Ţoale, oale şi pisici.


R. a avut toată viaţa pisici. Pe rând le mărita, le moşea, le trimitea prin vacanţe, le permuta între prieteni. Prin 2000 R. stătea cu chirie undeva în Aviaţiei iar eu o vizitam aproape zilnic. Găteam, beam cafele, rememoram nebuniile tinereţii. Într-o zi ne întorceam de la magazin încărcate cu provizii ca pentru sfârşitul lumii. De obicei nu mâncam nici pe sfert dar fericeam şi bietele pisici, răsfăţate ca familia regală.


Deschidem uşa şi înăuntru ni se dezvăluie un peisaj apocaliptic. Mâţele, 4 la număr, sunt la butoane. Dara, mama birmaneză plină de fiţe scotoceşte tacticoasă prin frigiderul larg deschis. Ridică uşor capul, ne vede, apoi continuă să lingă smântână. Jimmy, fiul doamnei, fugăreşte un ghem ce pare-a fi o vagă rămăşiţă de portjartier. Pentax, motanul albatru, o zbugheşte după un dulap. Nici până astăzi nu ştiu ce făcea de fapt când l-am prins. Tot respectul!


Păşim în hol stupefiate şi R. mă întreabă. A ce-ţi miroase? Din tonul ei îmi dau seama că nu o arde vreo curiozitate, ci că ceva - la propriu - pute. Intru în sufragerie şi mă izbeşte. Ca într-un tablou de Monet, pasteluri crem şi maro sunt răvăşite pe covorul alb, pe canapelele de pluş, pe parchet, pe bibliotecă, chiar şi pe muşcată. Iar mirosul, MIROSUL... vine de la guguloiul portocaliu pufos care încearcă să scape de ruşine. Kutuşi, nenorocitule, ce-ai făcut?? Motanul ia privirea "eeeeeu, eu n-am nicio legătură cu asta" şi se smuceşte încercând să scape. R. însă îl înşfacă de beregată şi îl târăşte în baie. Zbanggg! Trânteşte uşa în urma ei şi aud duşul. Apoi mieunaturi disperate.


Îmi fac de lucru prin casă, organizez pisicile, curăţ cum pot ruşinea şi, miloasă din fire, mă ofer s-o ajut pe R. Când intru, lupta cu motanul încetase iar Kutuşi îndura jenat clăbucii parfumaţi. L-am spălat, l-am uscat, l-am pus în coş. Stătea ca împăiat. Uite-aşa ne facem curaj să facem copii, zice R. veselă. Cică dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu mirosul ăsta, când le schimbi pampersul nu mai ai nicio treabă. Suntem pe calea cea bună!


Acum eu nu ştiu ce să zic. Între timp R. a făcut un bebe iar acum stă să-l nască şi pe-al doilea. Eu încă evaluez situaţia.