Omul și Frica de Vis

Răpus, ca omu’, de dureri,

visezi o șansă nouă, mică,

langă o zbatere de frică

și te trezești… că speri.

Blocat, în idei de la ei,

visezi imbolduri de aripă,

spre izbavirea de o clipă

și te trezești… că vrei.

Ars, de refuz cu porunci,

visezi că ai  găsit povară

să-ți râdă fruntea, de ușoară

și te trezești… că plângi.

Obosit, de atâtea orori,

visezi aiurea-o lume bună,

ascunsă într-un colț de lună

și te trezești… că mori.

ScliPocire

Fântâna a secat.

În urma ei,

parc-a rămas Regatul de Idei

dezmoștenit. Uzat.

Spre iarnă, fluturii și-au luat

vacanța mare,

să-nvețe, din cutare în cutare,

lăsatul de visat.

Vis mic? L-a declarat

pierdut și nul,

că recompensă n-a cerut destul

Povestea din Regat.

Și-a scris un ultim mit,

fără final,

în timp ce asista, din primul stal,

la propriul infinit.

Dar se simțea ofrandă

din trecut,

când zeii-și arătau, pe cerul mut,

un ochi de Melizandă.

Taifas cu Printesa

Pe soselele diminetii, dupa ce-am distribuit baietii pe la "birouri", conducem spre gradi si cantam sau discutam lucruri: 

Ea: Mami, ce vine dupa secunda?

Eu:  Minutul. Da’ dupa minut stii ce vine?

Ea (cu triumf):  Da, ora si apoi ziua!

Eu:  Perfect. Si dupa zi ce vine?

Ea (sec): Noaptea.

Eu (copil): Asa e. Dar in jocul nostru venea saptamana si-apoi luna. Dupa luna ce vine?

Ea (ghidus): Soarele, mamiii! (serioasa, pe silabe): Anul vine, nu?! Si-apoi... (accelereaza diafan): apoi vine somnul, lunea, vine sambata si dup-aia vine vara la-la-la.

Cu ras si cant, Printesa noastra solara concediaza restul anotimpurilor.

Eu zic, totusi, ca poate sa vina si vineri.

De cand e la scoala, Matei e mare.

Ne-am obisnuit greu cu trezitul mult prea matinal si impachetatul recrutului pentru o noua zi. El a fost primul care ne-a incrustat in lenea somnului, riguros, momentele diminetii lui, inuman impartite si cu noi. Impreuna, parem programati intr-o matrice precisa, din care visele ies inainte de rasarit, iar cafeaua imbraca orice urma de razvratire in miros cu gust si ramane, la concurenta milostiva, unic tabiet castigator.

Somnul lui pleaca de pe gene intr-o fluturare mica, deasupra razboiului dintre haine si bucati de jocuri cu piese, iar rasul umple golul molcom al ultimelor clipiri de vis, adunate de prin toata casa. Asa, somnul de peste noapte pare o statie scurta intre jocul de seara si cel din zorii inca proaspeti.  

Din mijlocul vartejului, Zmeul tresare cu miscari feline, matematic insirate in siragul fiecarei dimineti: apa calduta, dinti si ochi, rasfat cu spinarea scarpinata, apoi haine, bocanci si ghiozdan utilat, printre altele, cu gustari secrete. La fel cum, din mijlocul jocului de dup-amiaza spre seara, tema triumfa brusc, desenata ca o poveste cu pui de aritmetica si multe culori, intr-un caiet mare si alb, deja posesor al prefixului de student. Si, Doamne, ce ne mai mermetisim la guguloaiele alea de castane adunate corect! Printesa bifeaza mandra toate izbanzile lui din cetatea formelor. 

Dar el trece peste tot si toate, cu naturaletea unui Columb de-un metru si-un pic, perorand intrebari mai mult sau mai putin incomode, adunand ciorchini de raspunsuri prompte sau nu si dospind pozne noi, de copil inca mic.

atentie, se deschid geamuri!

Ileana compune, in tramvaiul 41:

Aeroport, aeroport,

avionul zboara de pe aeroport,

spre un cer unde DANSEAZA

si coboara in parlament,

unde VISEAZA.

Si mai e un parlament,

fara aeroport,

dar are un tren

care merge mult mai lent,

prin PARLAMENT*

*CAPS–urile imbraca lungimea rotunjita a vocalelor din schema de mai sus, plus timbrul hotarat, de Printesa razboinicita.

inaintea somnului

Zmeul face avioane din tot felul de hartii si hartioare. Acum a descoperit ca foaia lucioasa de revista aluneca mai lesne prin aer si ajunge mai departe decat coala tip xerox. Concentrat, cu limba tintuita prin coltul gurii, mestereste la un exemplar mic-micut, cat un degetel de soldatel. Il lanseaza cu aplomb, dar se increteste tot de ciuda cand libelula de hartie renunta, nu mai departe de picioarele lui. 

Printesa urmareste pe sub gene tot procesul, ca si cum nici n-ar fi acolo, sau n-ar preocupa-o prea mult mestereala lui, desi intreaba cu interes: Asa-i ca nu zboara? Ntz, raspunde Zmeul, cu naduf. Printesa prinde curaj: Mi-l dai mie, atunci? Zmeul il culege cu scarba de pe jos si i-l intinde mecanic, fiind deja absorbit sa scoata din urmatoarul exemplar cel putin un B52. Galesa, Printesa il aduna usurel in causul palmelor ei mici, se intoarce felin spre mine si murmura cu grija: e atat de micut, mami… ce daca nu zboara?! Sa zboare aia mai mari, el trebuie sa doarma putin acum. Abia s-a nascut. 

versul de la rever

l-a găsit de cu zori,

râs cu dinţi şi fiori,

pe sub ochii cu flori.

vămuit de cocori,

de vreo câteva ori,

rătăcea printre nori.

s-a destins cu surâs,

lânga versul compus

dupa primul apus.

s-au privit fericit,

dintr-un suflet dospit,

cu sărut amuţit.

s-a întins, povestit

ca un iamb răsucit

spre un alt răsărit.

l-a pierdut căutând,

pe sub soare si vânt,

Oul de gând.

Alterno-stiri din drumul diminetii

Smecheritii murmura in spate, in timp ce boxele duduie de-a jur-imprejurul: aviz din ultimele stiri: a evadat un asasin, s-a daramat un pod pe Rin, iar ploile… Zmeul acopera brusc, cu racnet de sentinta: mamiii, ce-i aia asasin? Explic. Aha, intelege musiu, deci e d'ala de vorbeste tati la stiri despre el. Mda, poate fi, admit. Infloreste tot intr-un ras cu hotot. Ma rasucesc buimac spre el si incerc sa inteleg. Cand face pauza sa mai rasufle, se indura sa ne lumineze: tatii, sa nu iesi niciodata pe camp sa strigi stiri – stiri – stiiiiri! Incrucisam scurt priviri uimite si vizatul incepe sa-i raspunda ca nu crede ca o sa faca asa ceva vreodata dar suntem amandoi curiosi ce poate fi grav in asta. Zmeul rade in continuare, superior: pentru ca o sa umpli campul de tauri! Dupa care incepe sa depene cum ca boul nu poate fi sotul vacii fiindca nu face copii si atunci toata chestia asta n-are sens.

Noi ramanem blocati in prima informatie si incercam sa ne dumirim ce trebuie sa intelegem din ea. Desprinsa dintre desenele ei cu inimioare si petale inflorite in aburul de pe geam, Printesa ne scoate din anonimat: pentru ca la taur se zice stier pe nemteste, maaai! Zmeul incuviinteaza cu gropite si o cearta molcom: puteai sa ii mai lasi un pic. Apoi ataca din nou: Noi de ce mergem mai repede decat camioanele? Pentru ca suntem mai usori? Da, raspunde stiristul de la volan, dar nu numai de greutate depinde viteza, ci si de puterea masinii. Uite, de exemplu, avionul este mult mai mare decat orice masina si merge cel mai repede, nu?! Raspunsul vine din spate, prompt ca un semn de exclamare: da, dar avionul nici nu tre’ sa stea ca noi la coada! Dupa care ne taie audienta, se intoarce complet la Printesa: de ochii altora ferit, ma strangi in brate, sunt trofeu. Nu-ti pasa de nimic… si mixeaza, mai rapid decat casul, cu o inima pe-asfalt, un strop, o palma intinsa si doi ochi, aduna toamna apa-n stropi. In timp ce imi cautam prin gandurile inca adormite o explicatie usoara a veninului produs in Teheran, Zmeul conchide: mami, aveam patru ani cand imi placea Lanternosfera asta a ta!

click'n'listen!

Octombrie devreme, vis mic tarziu.

Oare ne vom aminti vreodata daca era inceput de zi sau sfarsit de noapte nebuna, rasarut de poveste sau plictis de timp invartit la trecut, obosit de-atata invaluit in sincroane? Incepea mai, viata parea devreme, iar toate indoielile sapate in noi terminasera demult sa se mai intrebe unde le e randul la coada din trecuturi.

Pierduti, atinsi, incinsi, adusi si uniti in racoarea ei, de sub raze de soare indoielnic, singura noastra grija era sa nu ne pierdem. Noi de noi. Fiecare cu semnele-i cardinale. Nu ea de parca-e-altfel-de-mine, nu eu de atat-de-albastra-de-ea. Fiindca timpul e scurt si nu ne-a fost impartit destul sa putem facem ce vrem cu un noi rebel, intre atat de multi ei, altii, printre care am fi putut sa ne si intregim firesc. Cam greu sa incurci treaba unui vis.

Stiu ca poti inchide cu frumosul un cerc desenat de viata, in care doar oamenii intalniti in calea-ti, pe nestiute, pot pune cate-o virgula. Stiu ca poti fi, matematic, o acolada stravezie intre bine si rau, intre corect si ratat, intre banal si superb. Intregesti o viata cu spuneri soptite si clipe rupte din timpul tau atat de prezent, cu naturaletea ignoranta a trecatorului care isi face singur lumina pe strada, doar pentru ca nu stie daca ceea ce urmeaza e groapa sau spatiu verde, eventual onorat de caini, intru noroc.

Infasori in cerc simtiri si plutiri menite sa opreasca timpul lor, sa il straluceasca putin si apoi sa il lase sa fiarba sub raze toride, dorindu-ti apasat sa vina odata ploile alea de mai, pentru ca stiu! Indecise. Improbabile. Imorale. Impermeabile. Inaccesibile vara. In timpul tau de vis, nisipul de pe strada noastra a fost uscat, soarele mangaios, privirea lina si adanca, surasul lung si apasat, mireasma valurilor un pic manjita a pacat, adaosul de stralucire pur, firesc, minunile din palme aburinde, soptirile absurde, poate chiar frivole, pentru cele mai rele guri, privirile imprumutate de la alte vise si insirate intr-un joc de domino fragil, sub vraja soarelui fecund.

Acum urla octombrie din toate cele, desi uite cum se-nvarte intre noi un soare capos, ratacit din alt anotimp, fierbinte si fara de ploi, inca! Stim ca il apuca, uneori si din greseala, sa rasara noaptea, vis mic visat printre atatea luni si lumi. In timp ce ea a ramas acolo, in departele ei linistit, albastru inchis si azuriu timpuriu - moale si bland impletite departe, langa alte valuri ale unei alte mari, de maini necunoscute - se prind zalog rasucit la gatul sau si imi tapeteaza sambetele si zambetele cu saruturi tarzii de toamna.

Poveste de dimineata

Mami, daca acum sunt la scoala, ma mai scarpini pe spate cand ma trezesc, dimineata? Pauza consternata, condusa de ras spre fruntea lui bronzata de vara si alungita de intrebare, deasupra ochilor inca somnorosi, pe care depun firescul sarut. Fiindca mi-am asumat demult ca sunt mama cumparata de la magazinul de mame care scarpina, ii mangai lin spinarea indoita ca a motanilor de casa, in mormaiturile binecunoscute: hai, baleteaza, mami, baleteaza cu manutza...

Odata cu septembrie, diminetile lui de mic elev intr-o clasa ce pastreaza inca boemia gradinitei rasar din ce in ce mai responsabile si au si paj. Dintre perne, prin razboiul de bucle cu suras si gropita, Printesa se asigura ca desaga Zmeului e umpluta cu tot ce-i trebuie: I-ai pus caietul si cutia cu papa? Culorile? Are voie jucarie? Elevul murmura plin de suficienta: mda, o sa-mi iau spinnin-ul. Mi-am facut deja doi prieteni: Andrei si Stefan. Si o sa facem si echipe de bay-blade. Dar nu joaca toti. Cred ca o sa inscriem si fete.

Auzi, in-scri-em. Ma uit la ei cum sunt mici si inca plini de somn pufos, cu ciripituri sau soapte de poveste spusa pe roluri, cu ochi ageriti de minunea unei magii ce reuseste, inca, sa-i pacaleasca sau de cate-o posibila pozna cu care sa mai adune putina atentie. Si ma bucur ca timpul e inca mic, ca pasii lor ce trec in joaca prin el. 

de pe malul Dansei

Dansa nu incepe si nu se termina niciodata. E facuta sa revii, fara de start si end, pierdut intre liniile-i delicate. Poate tu nu, dar eu da. Rasfirata ca nisipul, adunata cu valul. Pe banca malului, mult prea devreme sau nicicum prea tarziu, ba cucerita, ba abandonata - doar pana cand o vei cuceri iar, pentru a i te abandona. 

Rasaritul vine mereu in pasi de dans lin, cu talpi scancind epuizat, extenuat dupa o noapte fierbinte (de foc intre nisip si cer, de lampioane indraznete, de trupuri arzand prin ritm nebun, de suflete si vorbe inlantuite firesc). Acelasi. Ii cunosc fiecare crestere de lumina din fiecare val spart bland si luat in brate, atat cat sa nu-i deranjez linistea. Si totusi, cu totii il asteptam, dimineata de dimineata, ca si cum ni s-ar trimite unul nou. Altfel.

Septembrie se lasa-ncet peste dansa numai in calendarul ne-concediului si, mai posac, in racoarea vantului. La malul ei prieten, pot zbura rasucit, desprinsa din vartejul unui leagan banal in valtoarea unui vis mic trimis la apus.

Sufletul dansei ramane cald, desi palpita mai cuminte decat la inceputuri de mai, cand abia pornise pe drum de august. Respira domolit de povara clipelor soptite printre nisip, pe sub umbrele si prin corturi, cu decibeli plimbati relaxat din urechi in suflet si cu rasaruturi. Au venit peste mine, ca din poveste, mirari sau chiar nauciri de copil ascuns cu zgomot in orasul captiv, unde razele au alta dogoare. Si-apoi s-au intors, cu zbantz de blitzuri nebune, in noptile cele cu oameni frumosi, atat de bine traiti pe scaune din lemn colorat.

Dansa nu incepe si nu se termina niciodata. Important e sa nu te lasi furat de tot si sa ii pierzi, pe strada sau la joc, menirea din care au scapat - poate prea mult - si in mine, atunci cand a fost sa fiu zamislita.

la multi ani, nemuritorule!

fiindca e 5 septembrie, iar ziua e devreme.

fiindca, asa cum bine zicea Motanu', oamenii ce nu mai sunt se pretuiesc in ziua nasterii lor, nu in cea a ridicarii.

fiindca ar fi fost un nenea de 66 de ani si poate e mai bine ca nu vom afla niciodata daca la fel de frumos.

fiindca degetele lui scriau versuri si cand piciorul destinat pedalelor pianului era in ghips.

fiindca la cele ce urmeaza ar fi raspuns razand, ironic si fermecator, in stilul lui.

GAND

(pentru farama de Mercury din fiecare,
mai mult sau mai putin resemnata)

se plimba gandul sus, in tampla,
ramas in urma c-o idee
si parca obsedant se-ntampla
sa-ti pierd si ultima alee .

de sunt nebun, nu-s ostenit
nici de poeme, nici de lume.
metaforele-au zbenguit
pe scene, clape, dinti si strune .

de-s ostenit, nu plang, nebun,
dupa vreo muza efemera,
sa-mi arda gandul pan' la scrum.
furati, va rog, o scrumiera...

am grija sa ma cant usor,
sa nu-ti trezesc regrete vechi.
prin tampla fuge gand de dor,
iar pe alee...trec perechi.

Red Hot Chili Peppers. Epic.

Cum sa aduni in cuvinte milioane de simtiri? E ca atunci cand faci, fizic, ceva banal, gen mersu’ pe jos si, dupa ce ai trecut prin vreo trei cartiere, iti asezi epuizarea in pat, o-nvelesti grijuliu si apoi te trezesti ca te dor muschi pe care nici nu stiai ca-i ai. Cam asa iti dai seama ca lipsesc parti importante din “cum imi pot netezi viata cand simt ca se increteste ca un stereotip”.

Numai ca nu te claxoneaza nimeni (varianta moderna a trasului de maneca) atunci cand chiar ti se intampla. Pur si simplu apare ceva fabulos, care te trimite instant sa evaluezi situatia, tu cu tine. Poate fi un om nou si minunat, poate fi una dintre cartile fericit alese sau un film groaznic de frumos, o excursie implinita sau doar o evadare, poate fi un copil nou-nascut (desi asta te pregateste din timp, chiar daca urmeaza sa te uimeasca o viata-ntreaga).

Ieri a fost un concert. Rar ca eveniment, in viata mea de mama, dar mult-asteptat, dorit, umplut cu speranta retrairii unor amintiri “din vechi”. Aproape ca un fel de “ce minunat ar fi sa ma pot intoarce in timp, sa vad orice Queen live”. Cand alergi mai mult decat iti pot membrele, te opresti, cand depasesti masura la mancat, ti-e rau, cand bei mai mult decat poti duce, ti-e foarte rau, cand respiri un aer mult prea curat, te sufoci, cand apa te-nconjoara pana nu o mai poti domina, te-neci, iar cand visezi, dar lui i se flutura de fluturii tai, renunti. Acestea sunt cateva aspecte foarte simplu de explicat in cuvinte.

Dar cum sa spui, lizibil, ce se-ntampla cu tine dupa ce ai depasit toate treptele coplesirii, dupa ce te-ai dus incarcat deja de emotie, structural, pe masura ce stiai ca se apropie si te-ai trezit ca accepti, cu entuziasm, sa ti se implanteze, suplimentar, doze intregi de adrenalina, peste o limita pe care credeai ca ti-o poti controla?! Cum sa-ti numeri firul adolescent-tineretii fara sa simti cum se schimba orele?! 

A fost un amestec fabulos de sunet nou si de demult, la fel de cunoscut, dar incredibil de maret amplificat pana-n cord, cu lumini hranitoare pentru ochi exact atat cat trebuie, intr-o rezonanta perfecta cu miile de fapturi adunate in arena. Firesc, Flea si Chad s-au dat in stamba cat i-a tinut scena, "Bucuresti" a fost doar putin stalcit, dar a ramas in Romania, n-au stat la barfa cu publicul, dar nici nu s-a simtit nevoia, chimia a inceput odata cu chemarile la rampa, absolut superbe.

Reactii-sincron pe piese, val de euforie, empatie bezmetica scena-public si invers, explozii de bucurie (acelea autentice, specifice copiilor), cuvintele de la revedere confortabile, ca-ntro vorba la o bere c-un prieten vechi, haos de frumos!

Despre ce nu le-a convenit diversilor carcotasi, sa scrie ei. Mie pana si cel mai cald “multumesc” mi se pare mai sec decat o samanta sparta-n dinti dupa seceta.

Muzei

erai un Cineva fara adresa,

un Ce suspect si cu profil banal,

ca o bacterie scapata din spital,

sau ca o barfa mica-mica, de prin presa.

te-ai scuturat de ganduri si de praf,

m-ai salutat, cu reverente demodate,

mi-ai spus ca oamenii te crediteaza-n rate,

cu punctul culminant pe-un epitaf.

m-ai inmuiat cu micile-ti demersuri,

te-am adoptat intr-un moment de fericire

si-acuma, tu, in semn  de multumire,

ma minti firesc, cu zambet lung si-n versuri.

si spui prostii fara macar sa-ti pese

daca nu au aspecte anormale,

bacterii evadate din spitale,

sau Cineva-uri fara de adrese.

Piata de Vise

cumpar o poala de sambete,
dar poate sa vina si vineri,
platesc cu fiori sau cu zambete,
cand versul are retineri.

macii au apus mai demult,

rapusi de multimea de soare...
insir amintiri si ascult
nisipul cum rontaie mare.

lumina se-aduna in cercuri
deasupra malului ud
si prinde o forma de miercuri,
de care si scoicile rad.

obrazul Printesei pastreaza,
ca boarea cand vrea sa adoarma,
o urma de vis inca treaza,
iar cerul luceferi rastoarna.

orasul o striga departe
de Omul ce-nvaluie ganduri
taiate cu semnul de carte, 
cand zorii citesc printre randuri.

chiar daca ploua marunt
peste Vama fara idee,
pamantul se-nvarte rotund,
iar vara se vinde pe zmee.

mai bine ramaneti asa,
uitati intr-o lene pe dos, 
un nimeni si-o ea, undeva,
pierduti pe la piata de gros.

desprins din Regatul de Soapte,
ascuns sub cortina si fire,
obrazul din miazanoapte
apune cu zambet subtire.

Vama mea de august

Am inceput prin a ne rataci putin in Constanta cea cu Motan si tort-surpriza, bezmeticiti de caldura si nerabdarea drumului spre vise mici prafuite de nisip. Zmeul, gata mare pentru ca stie raspunsuri, ma cearta cu apostrof: mami, brusc am uitat drumul catre Vama??! Infranez un hohot, accelerez si adaug decibeli in “expozitia mea de scoici, cu vanzare pe sarut, de la noua pan’ la sase-o tin deschis…”

Ca miezul dintr-o carte fabuloasa, pe care ai vrea s-o scrii sau macar s-o citesti in doi, Vama mea ma pierde atat de mult in prezent, dupa ce m-a adunat din franturi de trecut, incat lucrurile ei se intampla cand nebun ca nebuloasa, cand chill ca rasaritul.  Respir, frumos sau greu, impreuna cu marea, scoicile maruntite si focul, inot, dansez sau doar iubesc muzica rasucita prin toate trupurile ce mananca bronz pe plaja. Ma bucur, ma-nfasor, urc si cobor, alerg si ma-ntorc, zambesc sau ma rad dement... dezlantui prietenia, liber si palpitant, ca viata traita tiganeste la cort. Sasha da maxim de bine in cele cateva butoane.

O pereche muta lent un cort, intr-un joc unduios de hai la groapa cu furnici, intins pe tot lungul malului. Exuberanta, Cristina remarca rostogolit, cu m din c: vedeti, ma, asa se face: cand te-ai saturat, iti iei mortul si te muti! Completarea prompta ascunde urechile copiilor: cu f din m. De unde si axioma construita pe o logica bizara, intr-un moment propice delirului: Cine se prinde nu tre’ sa vada Mortu’! Omul cu ochi de vant si plete sarate apare de sub soare sa deseneze euforic forme pe nisip, dorind, la feminin, piele sub degete. Conform gurii mari a Popii-Pitik, devine Nesuferitul Nostru. Intaiul botez.

Piesa noastra de teatru interactiv se joaca la bar, pe cate o masa sau banca, la taverna, la mal sau pe pufi (nu mai sunt gogosi d-alea simple, s-au furat, sau ce? Cautatura buimaca da ajutor neconditionat, dar cam palid: vezi si tu pe Magheru, langa saorma, daca mai au. Privirea intoarsa explodeaza in hohote, iar printre ele, suvoiul: nu, maaa, d-alea mici de stat pe ele, erau doua, una verde si una rosie, eu asa le zic, gogosi). Rasul devine simplu ca o ecuatie cu pahar si tigari.

Laur – Povestitorul intervine amanuntit, lansat in acolade hilare, pentru a lumina ca un laser modern tuneluri de gand sau amintiri mai vechi. Numele nu mai conteaza. Sunt jucate pe rand, ca piesele mici de scrabble: Molotov ne face buletin de Motolov, Ileana devine Ileanca, Matei ramane miraculos Matei (si chiar poate tumbe aeriene in apa ajunsa din mare in piscina), Pitica se reduce (incredibil, de unde?!) la Mica, Ema -i Emiloi de cand se stie, Cristina se transforma in Catalina, Gabi este Omul Care Vara nu Doarme (prinos adus cartonului, scris cu pix, de pe bordura: dati un leu sa doarma Connect-R), Stefan si Ramona sunt Aradenii Ioanei, Ciprian e Omul cu Salteaua-n Mare, Robert este Printul cu Ochi Frumosi, Shao e Baiatul cu Coama de Print, Vintila-i Omul Care Duce Mielul, Minculescu e Omul Cu Parul Alb, iar Tudor este Chirila, Omul Plajei (de dragul caruia,  Zmeul si Printesa – Copiii Care Alearga Catre Mare – au urcat sa cante “o strofa si-un refren”, pe scena Folk You). Doar Tuca domneste peste toti si toate, ca un Bond: Tuca, Marius Tuca.

Toate cererile sau verificarile de stare proferate spre Laurentiu se proptesc robotic in acelasi raspuns: lasa-ma, sunt in vacanta! Popa-Pitik consemneaza in caietul ei imaginar de reguli, permisii si comportamente indisciplinate: traieste neregulamentar, nu misca cum trebuie, ii voi hotari mai tarziu pedeapsa, dupa care, pentru a vorbi suficient de mult si obligatoriu ultima, traseaza: du-te de fa si tu o baie, ce stai asa, ca bosorogii?! Perplex, raspunsul lui vine schiop si putin galgait: sunt in vacanta! Pentru ca ii place, Ileana prinde totul dintr-o fluturare, aduna si amesteca putin pe sub gene si inscrie replica in repertoriul ei de vrajit printii cei mari de la bar sau de pe plaja, eventual detronati din hamacul adjudecat fara drept la recurs. Dupa ce si-a epuizat victimele locale, se muta din brate de Alex in brate de Vama cu voce, in backstage, felina mica, incolacita si rumena, menita sa dea peste cap obiectivul lui Man si toate semnalele Antenelor. Altfel, copil de nisip cu frate Zmeu, bucurie cu valuri si cort, fluturas intre cele doua umflatele – gardieni ai plutitului, floare a soarelui rasturnata in ras cu dinti, fuga desculta cu zbenghi si potop de povesti cu versuri.

Proaspat unsi membri in Grupul Proastelor (a fi Proasta e o virtute, doar se stie ca traim vremuri in care Proastele conduc lumea), Laurentiu devine Proasta din Poveste, Cristina e Proasta Mortului, iar Danila Fara Leac se reduce unanim la Proasta Fara Forma. Apoteotic, in seara cu apa multa, stropeala navalnica si furtuna apocaliptica, apar Gemenii, prieteni de demult, cu care vorbim pe rand dar impreuna si ne intelegem separat, intr-o frumoasa confuzie ce-si primeste, meritat, tributul: a, stai, ma, asa, ca asta e Celalalt!

Matei il vaneaza pe Magician, c-un pachet de carti de joc in mana si-un suras smecherit in coltul gurii: stiu eu ca ai magii noi, ai avut atata timp sa le inveti. Zburator si efemer, acesta rade-copil pentru cateva clipe, in care joaca i se bucura, confuz, crud si adevarat, ca micutii cand primesc ciocolata. Ochii rotunjiti a uimire ii urmaresc, fascinati, miscarile improvizate. Apoi redevine adult ocupat, imunizat si scuturat de orice urma de vers, ca un iamb ratacit din greseala intr-o proza scurta scrisa pe fuga, de unde neatentia sau lenea l-au prins, inutil si chiar fara de leac, in lesa vietii.

Simplu trecator, nu intelegi nimic. Simplu traitor, te lovesc alene momente in care este atat de misto sa dezbati fara sa mai fie nevoie sa stii de la ce ai inceput si afli ca tocmai ai gasit locul in care n-ai decat sa te impaci cu LUMEA, daca te-ai certat uneori din nimicuri, cand timpul era prea ocupat sa iti devoreze miseleste balastul de bun si frumos... Si parca ar trebui sa te scuture ceva, sau cineva, spre a te dezmetici din acest acasa minunat, ud si sarat, spre a te conduce serpeste spre orasul de care te leaga sfori atat de concrete, incat papusareala trebuie sa ti-o asumi chiar daca n-ai chef s-o mai si consumi. Asta cand nu poti sa-ti amintesti, fara post-it-uri, ce-ai citit dupa prefata (ce plictisitori am fi cu totii, daca viata ar avea prefata!).

Revelatiile apar firesc sau – cel mai nostim – nepoftite. Fitza niseaza (ca tot ne-a lipsit crunt Munteanu, cu maximele ei, bre) si se-apuca sa demonstreze-n noapte adevaruri recunoscute universal si ziua: nulitatea platinata a unei distruse de anonimat persista mana-n mana cu moldovenismu-i, la fel cum nuditatea unui gabarit depasit e greu de manevrat cu decenta printr-un public armonios. Nu pot oferi, in acest troc atat de brusc impus, decat un ras copios cat toate culorile barului, izvorat organic dintr-un suflet imposibil de mare si - bag seama - deranjant de fericit.

Am parasit orasul pentru un vis de lemn si de pamant, stelele pe cer... Iubito, pune masa, lumina lunii sa ne spele bland... Atent ascult furnicile si invat cum e sa ai un vis comun cu alte mii si mii. Am parasit orasul, blestemul viselor ce stau la rand...~ Primesc botezul fiarelor, in noptile tarzii... departe... Iubire este cand asculti furnicile cum plang...