Red Hot Chili Peppers. Epic.


Cum sa aduni in cuvinte milioane de simtiri? E ca atunci cand faci, fizic, ceva banal, gen mersu’ pe jos si, dupa ce ai trecut prin vreo trei cartiere, iti asezi epuizarea in pat, o-nvelesti grijuliu si apoi te trezesti ca te dor muschi pe care nici nu stiai ca-i ai. Cam asa iti dai seama ca lipsesc parti importante din “cum imi pot netezi viata cand simt ca se increteste ca un stereotip”.

Numai ca nu te claxoneaza nimeni (varianta moderna a trasului de maneca) atunci cand chiar ti se intampla. Pur si simplu apare ceva fabulos, care te trimite instant sa evaluezi situatia, tu cu tine. Poate fi un om nou si minunat, poate fi una dintre cartile fericit alese sau un film groaznic de frumos, o excursie implinita sau doar o evadare, poate fi un copil nou-nascut (desi asta te pregateste din timp, chiar daca urmeaza sa te uimeasca o viata-ntreaga).

Ieri a fost un concert. Rar ca eveniment, in viata mea de mama, dar mult-asteptat, dorit, umplut cu speranta retrairii unor amintiri “din vechi”. Aproape ca un fel de “ce minunat ar fi sa ma pot intoarce in timp, sa vad orice Queen live”. Cand alergi mai mult decat iti pot membrele, te opresti, cand depasesti masura la mancat, ti-e rau, cand bei mai mult decat poti duce, ti-e foarte rau, cand respiri un aer mult prea curat, te sufoci, cand apa te-nconjoara pana nu o mai poti domina, te-neci, iar cand visezi, dar lui i se flutura de fluturii tai, renunti. Acestea sunt cateva aspecte foarte simplu de explicat in cuvinte.

Dar cum sa spui, lizibil, ce se-ntampla cu tine dupa ce ai depasit toate treptele coplesirii, dupa ce te-ai dus incarcat deja de emotie, structural, pe masura ce stiai ca se apropie si te-ai trezit ca accepti, cu entuziasm, sa ti se implanteze, suplimentar, doze intregi de adrenalina, peste o limita pe care credeai ca ti-o poti controla?! Cum sa-ti numeri firul adolescent-tineretii fara sa simti cum se schimba orele?! 

A fost un amestec fabulos de sunet nou si de demult, la fel de cunoscut, dar incredibil de maret amplificat pana-n cord, cu lumini hranitoare pentru ochi exact atat cat trebuie, intr-o rezonanta perfecta cu miile de fapturi adunate in arena. Firesc, Flea si Chad s-au dat in stamba cat i-a tinut scena, "Bucuresti" a fost doar putin stalcit, dar a ramas in Romania, n-au stat la barfa cu publicul, dar nici nu s-a simtit nevoia, chimia a inceput odata cu chemarile la rampa, absolut superbe.

Reactii-sincron pe piese, val de euforie, empatie bezmetica scena-public si invers, explozii de bucurie (acelea autentice, specifice copiilor), cuvintele de la revedere confortabile, ca-ntro vorba la o bere c-un prieten vechi, haos de frumos!

Despre ce nu le-a convenit diversilor carcotasi, sa scrie ei. Mie pana si cel mai cald “multumesc” mi se pare mai sec decat o samanta sparta-n dinti dupa seceta.

Post a Comment

0 Comments