În timp ce-și cerne valul aprig printre stânci,
ca o mireasă părăsită fată mare,
se dă în bărci Oceanul, fumegă strigare:
Din drumul lui de lut, în Om se-avântă
toate durerile ce i-au țesut menirea:
în mine, Raiul și cu Iadul se înfruntă
și tot în mine s-a născut Iubirea...
se dă în bărci Oceanul, fumegă strigare:
eu te cuprind, Pământ, iar tu văd că te strângi.
Cu plete albe, creț, se hohotește Cerul,
ca o fereastră dinspre tot ce nu se vede:
La mine doarme Soarele și cine crede
că mă topesc? Prin mine zboară fierul.
Prin cartier se vântură agale Vântul,
îndrăgostit de cate-o fustă colorată:
mă joc cu Focul, ca de fiecare data,
în timp ce am puterea s-amuțesc cuvântul.
Din drumul lui de lut, în Om se-avântă
toate durerile ce i-au țesut menirea:
în mine, Raiul și cu Iadul se înfruntă
și tot în mine s-a născut Iubirea...