asteptandu-l pe..."pupo"

Imi plac copiii de cind eram copila si ma jucam de-a mama cu toata lumea. Acum sunt mama de baiat si simt ca traiesc cea mai frumoasa minune ce i se poate intimpla unei femei. De cand m-am hotarat, la 19 ani, sa schimb traiul caldut din cuibul parintesc cu nebunia silit responsabila a lumii de afara, mi-am dat seama ca sunt incapatinat de independenta. O atitudine fata de viata care – simt adesea – l-a indepartat pe „el” din relatia despre care credeam ca va fi completata prin venirea copilului, nicidecum destramata. O relatie – paradox, cu un baiat ce contrazicea toate preferintele mele, surprinzindu-ma insa cu sinceritati si gesturi atipice. Un erotism efervescent dar calm, ca luna plina din noaptea de mai de la inceput. O nepotrivire de conceptii asupra vietii, pe care un copil o completeaza minunat nu o incurca iremediabil, ivita poate din diferenta de virsta, eu avind un avans de trei ani. Acum, dupa trei-patru luni in care am suferit – cu optimism – efectele sarcinii toxice si mi-am pansat – cu sprijinul prietenilor – ranile inimii inca indragostite, ma simt vie din nou, fericita si din ce in ce mai pregatita sa imi incep noua viata alaturi de micutul prieten ce isi dezvolta personalitatea in burtica mea. Prin amalgamul de senzatii fluturesti, simt deja luciditatea maternitatii si, in acelasi timp, abia asteapt sa ma joc cu micutul pe plaja din Vama Veche.