Pierdut sărut. Îl declar nul.


Înot zilnic prin mări de lume - mică, tânară, bătrână - mult mai scoasă pe strazi decât firesc, din preaplinul soarelui ăsta de primăvară. Pe și sub pământ (la metrou, nu-ți face vreun gând dubios!) freamătă - verbali, febrili, tonici și dezlănțuiți - puști și puștoaice. Și nu găsesc în ei nimic înlănțuit!!! Rar văd două mâini care se țin de ele (nu de touch-uri îmbrăcate în huse funky).

DE 3 ZILE nu am văzut NICIUN sărut. Oare se ascund? (așa cum s-a lansat moda asta nouă cu mamele care se ascund când alăptează?) să nu-i vadă vreun grinci? Oare nu mai e la liber să-ți explodezi emoțiile? Tre' să le strângi undeva, ca râsul din biserică, într-o pungă pe care s-o deschizi mai târziu și mai încolo? S-o fi decretat jena de sărut și nu scrie pe net?! 

Toți aleargă furnicoși în toate direcțiile. Oare nu mai au timp să înghețe câteva secunde într-un sărut rupt din ritm? Când eram io mică, babele și moșii din tramvai aveau un motiv comun de comentat momentele de vârf și frecuș din oraș, când se ieșea de la ore - ia uite-i și p-ăștia, prost-crescuții, cum se pupă aici, în văzul lumii. 

Ultima dată am văzut un șef de șantier lângă TVR, c-o tanti durdulie, toată numai zâmbet și cârlionți. Și el radia. Ca toți șefii ce nu fac nimic, clar avea omu' timp. Și-am mai văzut pe lângă Lazăr un puști sălbatic cum se străduia să pupe o fata frumoasă, ce părea crescută de maimuțe. Ăla sigur n-avea nicio jenă, iar ea se uita într-un fel de lasă-mă-mi place. 

Mi-e clar că dragostea încă se mai întâmplă, dar unde se sărută puștii?! 

Post a Comment

0 Comments