povesti din mers

adevar sau provocare? un joc de tabara pe care mi-l amintesc din povestirile fericitilor colegi pe care-i lasau parintii. acum, parinti pe drumurile spre gardi, ne umplem de ras, incercand sa mimam nepasarea locurilor din fatza. in spate, zmeul si printesa se joaca aprig.

el, smecher si tiran, lanseaza provocari imposibil de urmat: iesi afara sa alergi pe langa masina, imi dai mie tot dulcele de la desert, o arunci pe Georgiana (papupsa) pe geam etc. printesa clipeste dinamic si rasfrange usurel refuzuri: asta n-a fost atat de tare, zi si tu ceva mai tareee (in sensul de cool, desigur, dar inca nu au prins echivalentul din germana).

milostiva din fire si, la fel de firesc, curioasa, domnisoara trambitzeaza adevar. numai ca verbul este un aspect gramatical prea complicat, inca, pentru suvoaiele ei de idei pufoase ce ne inunda, cu susur, habitaclul. drept pentru care, frazatul e-adevarat caaa... devine, natural, sistemic: e adevarat nasul? dar gura e adevarata? si se pune pe scanat verbal tot restul inconjurator: masina, pe mami si tati, lopata si camioanele pe care le depasim. 

filosoful ofteaza patetic, incercand parca sa ii repare frazele cu tarnacopul si esueaza, obosit, dar impaciuitor: nu asa se intreaba, mai Ileana. hai mai bine sa ne jucam de-a Rasul, vreeei?!  

si-uite asa, hohotele locurilor din fatza devin legale, insa in mod falimentar: este un joc la care trebuie sa NU razi, chiar daca se peroreaza cuvinte gen bambustina impodobina, cotofababana brolindusa si, apoteotic, capra mov in varf de plop.

si-apoi... cum, a trecut deja sfertul de ora, sau iar am provocat o viteza ilegala?!

Post a Comment

0 Comments