Omul privea-n oglinda. Speriat,
vazu fotografia Eu-lui dublat:
Of, ce ma tem ca-n luciul de hotar
Sufletu-mi pierd... e, evident, impar.
Si-l cunostea demult: candid, subtil,
prieten devotat, dusman inutil...
Acum... il speria, la propriu, gandul
sa-i sape-n dublu exemplar mormantul.
Membrele-si numara cu groaza: pare.
Urechi si buze - doua fiecare.
Doi ochi, doua sprancene, doua tample,
purtand dubletul calculelor simple.
Deasupra, capul sau... o cavitate
unica-n felul ei, ca entitate,
trona dublata de contactul straniu
dintre neuro- si viscerocraniu.
Isi inventarie sumar faptura,
vazu ca nasu-i solidar cu gura
si se temu din ce in ce mai tare:
Imi pleaca Sufletul... de-nsingurare.
Of... iar raman de doua ori dator...
Stins, Inima-si chema in ajutor
si i-o jertfi, stiind ca i-au ramas
doar doua scanduri duble... de popas...
No comments:
Post a Comment