"copilul care alearga catre mare"


Soarele asta indoielnic imi provoaca dor de Vama – aia salbatica, intinsa dupa ultimele corturi. Mostenite din uterul mamei, cred eu, cele mai libere clipe ale omului sunt cand inoata, iar apa marii este cea mai “de-a mea” unda pentru a visa. 

Sparg si imprastii valuri sau plutesc lenes, cand marea se mai si odihneste. Fiecare bolboroseala din joaca cu aerul – up and down, like a yo-yo -  arunca furiile si toate celelalte rele si aduna pofta de trai simplu, frumos si sarat. 

Golit de ganduri, griji, zbateri si forte, capul conduce corpul mai firesc decat oricand, intr-o relatie fizica de subordonare perfecta, in care inima se ocupa doar cu pompatul, fara alte comentarii. Odata pornite toate aceste mecanisme rudimentare, imi simt sufletul eliberat de tot balastul adunat profilactic de pe la altii. Neted, lin, fara confuzii si tot felul de trairi paralele. Si frumos. Singurul lucru mai putin limpede este urma de invidie pentru delfini.

Post a Comment

0 Comments