Jocul picaturilor de ploaie pe obrazul ferestrei il dusese lin spre lumea aceea, cu minunile ei naive. Atunci se certa usor cu copacii – fiindca ii furau zmeiele, cu pietrele – pentru zgaibele din genunchi, cu pomii verii – ca-si ascundeau prea sus fructele lacomiei lui sau cu fluturii care-i amageau mereu pornirile de zmeu mic.
La intrecere cu vantul, pedala voios, spre alte minuni ce-l imbiau cu necunoscutul, din golfuri ascunse cu grija sub stanca, unde marea se aseaza nestingherita pe marginea nisipului, in timp ce fuste lungi si vii sunt aruncate nesatios peste camasi albe, cand…
Ploaia se opri brusc, ca lacrimile unui copil cand primeste ciocolata.
Isi uita bratele atarnand usor, pe langa panza barcii pe care valurile cuminti desenau visele de mai tarziu. Deasupra – cerul proaspat albastru, ca un descantec al necunoscutului. In oglinda geamului – ochii buni sub bretonul gri. Jos, lumea lui calda si blanda, in care intrusi necrutatori semanau talazuri furioase.
Zambi plin, cu generozitatea-i dintai pentru lenea de pe urma. Copilaria il certa in felul ei de mama duiosa cu roua in ochi.
Prin tipat scurt si ochi ascutiti – de furie mare in corp mic – fiul sau il chema a treia oara la joaca. Zambi din nou, ca un plop-copil dojenit de-un spic.
Comments
Post a Comment