Printesele stiu cel mai bine cum e cu povestile de dragoste. Desi ele nu fac mai nimic: sunt pur si simplu frumoase, clipesc firesc din gene si merg ca prin vata, cu gratie de felina domesticita natural si isi rotunjesc suav gura si obrajii pentru a emite cate o pretentie – de printesa, normal – usoara ca o mieunatura, dar ferma si, indiscutabil, executabila instantaneu. Pentru ca e inutil sa faci o printesa sa astepte. In toate povestile, printesa detine un ceas ascuns bine, dar care merge perfect : anunta, dupa caz, miezul noptii, somnul de o suta de ani sau momentul in care copilitza imposbil de frumoasa si mica se casatoreste brusc cu printul ce o salveaza fara comentarii. (acuma, pe bune, ati auzit voi vreo poveste in care printul sa intrebe, macar de conversatie, daca printesa stie sa gateasca, iubeste copiii si promite sa faca cel putin doi, ar convietui ok cu mama-soacra sau ii place sa stearga praful minim saptamanal?!?). Povestile de dragoste incep ...