Jocul picaturilor de ploaie pe obrazul ferestrei il dusese lin spre lumea aceea, cu minunile ei naive. Atunci se certa usor cu copacii – fiindca ii furau zmeiele, cu pietrele – pentru zgaibele din genunchi, cu pomii verii – ca-si ascundeau prea sus fructele lacomiei lui sau cu fluturii care-i amageau mereu pornirile de zmeu mic.
![](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg6hSgPrbEQy056g7vCIip41hFRLCImK1E-rDWgjpW0G1ZDsGnq0VwSiM6UaS-8AVJu-ssTRD9OCt60E24Pm6eA72ihpCj96OUzaSn4aUDpJBg4xO0yFApgRYEFs4cSKpqKSyQ8qVVvOeY1/s320/waves.jpg)
Ploaia se opri brusc, ca lacrimile unui copil cand primeste ciocolata.
Isi uita bratele atarnand usor, pe langa panza barcii pe care valurile cuminti desenau visele de mai tarziu. Deasupra – cerul proaspat albastru, ca un descantec al necunoscutului. In oglinda geamului – ochii buni sub bretonul gri. Jos, lumea lui calda si blanda, in care intrusi necrutatori semanau talazuri furioase.
Zambi plin, cu generozitatea-i dintai pentru lenea de pe urma. Copilaria il certa in felul ei de mama duiosa cu roua in ochi.
Prin tipat scurt si ochi ascutiti – de furie mare in corp mic – fiul sau il chema a treia oara la joaca. Zambi din nou, ca un plop-copil dojenit de-un spic.