R. şi familia regală (28 feb 2008)
Pe R. am cunoscut-o acum vreo 16 ani. Corespondam pe vremea aceea. Eram fane Queen cu acte în regulă şi puneam ţara la cale la fiecare 3 zile, via Poşta Română.
În timp ne-a legat o prietenie frumoasă. Am renunţat la scrisori şi am început să ieşim împreună. În ciuda faptului că eram născute la câteva ore diferenţă, eram ca soarele şi luna. Ying şi yang. Eu aveam prieteni mişto, ea umbla cu bad boys. Eu strângeam banii ca furnicuţa să plec vara la mare, ea dormea la cort sau prin vecini. Eu aveam un loc al meu, ea se muta lunar cu tot calabalâcul. Ţoale, oale şi pisici.
R. a avut toată viaţa pisici. Pe rând le mărita, le moşea, le trimitea prin vacanţe, le permuta între prieteni. Prin 2000 R. stătea cu chirie undeva în Aviaţiei iar eu o vizitam aproape zilnic. Găteam, beam cafele, rememoram nebuniile tinereţii. Într-o zi ne întorceam de la magazin încărcate cu provizii ca pentru sfârşitul lumii. De obicei nu mâncam nici pe sfert dar fericeam şi bietele pisici, răsfăţate ca familia regală.
Deschidem uşa şi înăuntru ni se dezvăluie un peisaj apocaliptic. Mâţele, 4 la număr, sunt la butoane. Dara, mama birmaneză plină de fiţe scotoceşte tacticoasă prin frigiderul larg deschis. Ridică uşor capul, ne vede, apoi continuă să lingă smântână. Jimmy, fiul doamnei, fugăreşte un ghem ce pare-a fi o vagă rămăşiţă de portjartier. Pentax, motanul albatru, o zbugheşte după un dulap. Nici până astăzi nu ştiu ce făcea de fapt când l-am prins. Tot respectul!
Păşim în hol stupefiate şi R. mă întreabă. A ce-ţi miroase? Din tonul ei îmi dau seama că nu o arde vreo curiozitate, ci că ceva - la propriu - pute. Intru în sufragerie şi mă izbeşte. Ca într-un tablou de Monet, pasteluri crem şi maro sunt răvăşite pe covorul alb, pe canapelele de pluş, pe parchet, pe bibliotecă, chiar şi pe muşcată. Iar mirosul, MIROSUL... vine de la guguloiul portocaliu pufos care încearcă să scape de ruşine. Kutuşi, nenorocitule, ce-ai făcut?? Motanul ia privirea "eeeeeu, eu n-am nicio legătură cu asta" şi se smuceşte încercând să scape. R. însă îl înşfacă de beregată şi îl târăşte în baie. Zbanggg! Trânteşte uşa în urma ei şi aud duşul. Apoi mieunaturi disperate.
Îmi fac de lucru prin casă, organizez pisicile, curăţ cum pot ruşinea şi, miloasă din fire, mă ofer s-o ajut pe R. Când intru, lupta cu motanul încetase iar Kutuşi îndura jenat clăbucii parfumaţi. L-am spălat, l-am uscat, l-am pus în coş. Stătea ca împăiat. Uite-aşa ne facem curaj să facem copii, zice R. veselă. Cică dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu mirosul ăsta, când le schimbi pampersul nu mai ai nicio treabă. Suntem pe calea cea bună!
Acum eu nu ştiu ce să zic. Între timp R. a făcut un bebe iar acum stă să-l nască şi pe-al doilea. Eu încă evaluez situaţia.
Pe R. am cunoscut-o acum vreo 16 ani. Corespondam pe vremea aceea. Eram fane Queen cu acte în regulă şi puneam ţara la cale la fiecare 3 zile, via Poşta Română.
În timp ne-a legat o prietenie frumoasă. Am renunţat la scrisori şi am început să ieşim împreună. În ciuda faptului că eram născute la câteva ore diferenţă, eram ca soarele şi luna. Ying şi yang. Eu aveam prieteni mişto, ea umbla cu bad boys. Eu strângeam banii ca furnicuţa să plec vara la mare, ea dormea la cort sau prin vecini. Eu aveam un loc al meu, ea se muta lunar cu tot calabalâcul. Ţoale, oale şi pisici.
R. a avut toată viaţa pisici. Pe rând le mărita, le moşea, le trimitea prin vacanţe, le permuta între prieteni. Prin 2000 R. stătea cu chirie undeva în Aviaţiei iar eu o vizitam aproape zilnic. Găteam, beam cafele, rememoram nebuniile tinereţii. Într-o zi ne întorceam de la magazin încărcate cu provizii ca pentru sfârşitul lumii. De obicei nu mâncam nici pe sfert dar fericeam şi bietele pisici, răsfăţate ca familia regală.
Deschidem uşa şi înăuntru ni se dezvăluie un peisaj apocaliptic. Mâţele, 4 la număr, sunt la butoane. Dara, mama birmaneză plină de fiţe scotoceşte tacticoasă prin frigiderul larg deschis. Ridică uşor capul, ne vede, apoi continuă să lingă smântână. Jimmy, fiul doamnei, fugăreşte un ghem ce pare-a fi o vagă rămăşiţă de portjartier. Pentax, motanul albatru, o zbugheşte după un dulap. Nici până astăzi nu ştiu ce făcea de fapt când l-am prins. Tot respectul!
Păşim în hol stupefiate şi R. mă întreabă. A ce-ţi miroase? Din tonul ei îmi dau seama că nu o arde vreo curiozitate, ci că ceva - la propriu - pute. Intru în sufragerie şi mă izbeşte. Ca într-un tablou de Monet, pasteluri crem şi maro sunt răvăşite pe covorul alb, pe canapelele de pluş, pe parchet, pe bibliotecă, chiar şi pe muşcată. Iar mirosul, MIROSUL... vine de la guguloiul portocaliu pufos care încearcă să scape de ruşine. Kutuşi, nenorocitule, ce-ai făcut?? Motanul ia privirea "eeeeeu, eu n-am nicio legătură cu asta" şi se smuceşte încercând să scape. R. însă îl înşfacă de beregată şi îl târăşte în baie. Zbanggg! Trânteşte uşa în urma ei şi aud duşul. Apoi mieunaturi disperate.
Îmi fac de lucru prin casă, organizez pisicile, curăţ cum pot ruşinea şi, miloasă din fire, mă ofer s-o ajut pe R. Când intru, lupta cu motanul încetase iar Kutuşi îndura jenat clăbucii parfumaţi. L-am spălat, l-am uscat, l-am pus în coş. Stătea ca împăiat. Uite-aşa ne facem curaj să facem copii, zice R. veselă. Cică dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu mirosul ăsta, când le schimbi pampersul nu mai ai nicio treabă. Suntem pe calea cea bună!
Acum eu nu ştiu ce să zic. Între timp R. a făcut un bebe iar acum stă să-l nască şi pe-al doilea. Eu încă evaluez situaţia.
