"copilul care alearga catre mare"

Soarele asta indoielnic imi provoaca dor de Vama – aia salbatica, intinsa dupa ultimele corturi. Mostenite din uterul mamei, cred eu, cele mai libere clipe ale omului sunt cand inoata, iar apa marii este cea mai “de-a mea” unda pentru a visa. 

Sparg si imprastii valuri sau plutesc lenes, cand marea se mai si odihneste. Fiecare bolboroseala din joaca cu aerul – up and down, like a yo-yo -  arunca furiile si toate celelalte rele si aduna pofta de trai simplu, frumos si sarat. 

Golit de ganduri, griji, zbateri si forte, capul conduce corpul mai firesc decat oricand, intr-o relatie fizica de subordonare perfecta, in care inima se ocupa doar cu pompatul, fara alte comentarii. Odata pornite toate aceste mecanisme rudimentare, imi simt sufletul eliberat de tot balastul adunat profilactic de pe la altii. Neted, lin, fara confuzii si tot felul de trairi paralele. Si frumos. Singurul lucru mai putin limpede este urma de invidie pentru delfini.

click'n'listen Lost Song - The Cat Empire

Grasanul, Clestele si Elasticul.

Ei sunt prietenii imaginari ai Printesei. Zmeul are acces conditionat de importanta sau gravitatea intamplarilor si apoi limitat brusc, cand Printesa simte sa isi rotunjeasca suveranitatea. Dar ii stie, ceea ce-i transforma in niste necunoscuti de-ai nostri. 

Din diverse discutii de joc sau serioase, aflam si noi cum sta treaba. Chiar daca iubeste pisicile, Grasanul e cam artagos, chiar rau. Desi Zmeul sustine ca n-ar fi, din moment ce mananca tot (ca orice pusti istet dar mofturos, compara). Insa Printesa da vina pe Grasan de fiecare data cand e rost de pozna si urmeaza explicatiile. Altfel, pare ca doarme mult, ascuns pe unde nici cu gandul nu gandesti. Zmeul deduce, firesc: pai doarme, ca orice motan dupa ce-a mancat! Ne gandim ca poate e vorba de un altfel de Tigru - pisoi real si de casa, portocaliu, pufos si foarte des folosit ca perna. Dar nu, Grasanul e pur si simplu un Grasan cam bataus si-atat. 

Clestele iubeste fetele. Pare a fi doctor sau se pregateste sa devina, fiindca apare des in schema alaturi de snapsurile pentru nas infundat si gat rosu. El e singurul care o ajuta pe Printesa sa prefaca jucariile ascunse in preferatele sale, doar pentru ca a trecut mult timp de cand i le-am pitit strategic. E bland si somnoros, deci e prieten bun cu Grasanul, mai ales ca aflam ce mustrari ii peroreaza daca impinge sau pune piedica (cam asa ni se explica tot felul de rasturnari din casa si viata).

Elasticul iubeste baietii. Este extrem de secret, doar banuim ca e un prieten-fetita, fiindca o inspira chochet la ales moate, fundite si clamite. Stie ca strugurelul de buze doarme in frigider. Cu Zmeul nu se poate barfi mai departe de nume, iar Printesa surade cu inteles cand o-ntrebam ce-i mai face Elasticul. Sau incepe sa cante si sa rasuceasca piruete. Trebuie sa fie ceva cu muzica in povestea asta! - ne face fra'su cu ochiul.

Prin casa noastra reala, intors din exploatari polare cu iglu topit si derdelus, Zmeul ud miorlaie cu voce subtire, redimensionata pentru pui: mamiii, m-am udat pana la piele! Eu, militareste, pastorind independenta: dezbraca-te, sa te schimbi cu ceva uscat! Printesa completeaza cu aplomb: dezbraca-te si de piele! Apoi imi sopteste: Grasanul n-are piele, ca are blana ... si rade, cu triumf regesc in ochii cat migdalele.

 

poveste din mersul de seara

Intr-o data (asa incepe ea orice depanare de vise sau intamplari), a fost o floare mov facuta din pene. Avea si frunza cu gargaritza. (nerabdator, Zmeul intrerupe: gargaritele sunt mai mici decat albinele, nu? Dar ce cauta pe flori, ca ele nu fac miere?). 

Povestitoarea continua, nealterata, sa impleteasca: si pe-atunci s-a auzit in padure un strigat mare-mare. Era un voinic, care a speriat floarea si s-a mai auzit si un plas de bebelus, care isi pierduse mama. Voinicul voia sa ajute floarea sa o gaseasca pe mami lu’ bebelush. (logica fireasca a Zmeului explodeaza cu suvoi: pai cum, mai Ileana, ca nu vezi tu ca nu are sens ce spui? Floare sta in pamant, nu in padure si apoi, daca s-a speriat de voinic, cum sa o ajute sa caute?? Instantaneu, gura-cireasa plina de confuzii se rotunjeste si mai mult, intr-o porunca ferma: Trebuie sa schimbi povestea!)

Printesa stie sa se tina tare, in timp ce il asculta calculat, cu zambet superior: Mai, Matei, e povestea mea, ce te bagi?! Nu intelegi ca floarea e magica? Uite, o tin in mana in timp ce ea e in povestea cu padurea, veeezi?! E magica. Asa cum e si globul meu de cristal in care vad ce face tati la serviciu. Apoi matura brusc urmele indignarii de sub gene si continua duios: si pe-atunci a aparut un lup care e vrut sa manance floarea, dar … tatiii, lupul e mai mare decat un voinic?! Raspunsul de la volan nu apuca sa ajunga spre urechile din spate, fiindca Zmeul deja nu se mai suporta: aici chiar nu ai dreptate, chiar daca esti si tu magica! Lupul nu mananca flori! Este c a r n i v o r! (sunet cu sunet, insira sentinta lui de lup). Mai bine ne spui, tati, daca un ciclop este mai mare decat un urias sau un lup si daca pot manca un elefant!

Detronata, printesa respira cu zambet si cauta salvarea tot in fata, dar spre scaunul din dreapta: mamii, nu-i asa ca e frumoasa povestea mea? Dar sa stii ca nu e gata. Iti spun maine mai departe, acum sunt obosita, mi-a venit somnul. (adaptare fireasca a replicii de parinte epuizat in noapte si silit, dintre perne inca vioaie, sa spuna povesti fara sfarsit).

povestea ochilor de printesa

Toata savoarea unei printese se invarte, cosmic, in jurul ochilor. Din ei si prin ei se intampla totul. Inclusiv asteptarea, mai pasnica sau mai razboinica, a supusilor si a altor aspiranti la tron. Cred ca si timpul tot in ochii printesei se uita. Un semn al lor, sau al sprancenelor suspendate, poate implini vise sau darama citadele.

Concret, discutii:

Zmeul (curios si simplu, cu ochii lipiti pe usa): Ileana, ne vin musafiri azi?

Printesa (rasfirand genele suav, dar precis): asteapta sa ma uit in globul meu magic si cred ca am sa iti spun.

Zmeul (dulce-dulce): Surioara mea cea mai scumpa (periatul infantil nu prevede calcule simple cu 1 numitor comun), nu-i asa ca diseara, cand venim de la gradi cu mami, tie o sa iti fie somn si o sa conduc eu?! (in brate, pe straduta, nu e de alertat Politia)

Printesa (diafan, dar taios): Matei, eu am dormit la gardi, nu adorm in masina la-la-la. Mie imi vine somnul mai tarziu.

Zmeul (mai pe interes decat oricand): Ileana, dam si noi un bey? Ti-l dau pe Capri, favoritul tau, vreeei?! (in fapt, ii pregateste demonic cel mai slab si indoielnic varf)

Printesa (ridicand cu lene ochii dintre papusi si caluti): haide mai, Matei, nu vezi cat sunt de ocupata acum? Mai bine ma ajuti sa imi caut vasele, ca vreau sa ii facem o paine lui tati. Cu tine. (si, intorcand spre mine aceiasi ochi, umpluti insa brusc cu tot interesul din vocea Zmeului): mami, imi faci o rochita din prosop, sa fiu si eu frumoasaaa?! (vocea se muleaza si ea, irezistibil, pe sub gene, anuland orice urma din viclenia cu care, tot ea, de sub aceiasi ochi, l-a intrebat mai demult pe tati-print: nu-i asa ca sunt mai frumoasa decat mami?!) 

Eu (tiranic, pentru ca trebuie): va rog frumos sa mancati tot ce v-am pus in farfurie, nu ne batem joc de masa, daaa?!

Printesa (guresa toata, mimand suficientza): mami, sa stii ca eu am mancat toooot la gradi, am lasat doar o picatura mica de ciorba, atat cat un soricel. Dar sa stii ca Matei… (si incepe sa depene istorii, cu aplomb vinovat de pui paracios. Deh, nicio printesa nu-i perfecta!) 

Zmeul tace cu ifos si asteapta rabdator sa isi primeasca – ea – morala materna.

Intre toate aceste hai-ku-uri, el continua sa se lupte (resemnat, dar darz) iar eu visez – c-o mica parte din aceiasi ochi – la povestea fermecata cu care trebuie, la drum de seara, sa adorm putin toti ochii. In final, ai mei adorm primii, cu o alta poveste, stiuta doar de ei. O alta picatura mica-mica, atat cat pentru stralucire...

povesti din mers

adevar sau provocare? un joc de tabara pe care mi-l amintesc din povestirile fericitilor colegi pe care-i lasau parintii. acum, parinti pe drumurile spre gardi, ne umplem de ras, incercand sa mimam nepasarea locurilor din fatza. in spate, zmeul si printesa se joaca aprig.

el, smecher si tiran, lanseaza provocari imposibil de urmat: iesi afara sa alergi pe langa masina, imi dai mie tot dulcele de la desert, o arunci pe Georgiana (papupsa) pe geam etc. printesa clipeste dinamic si rasfrange usurel refuzuri: asta n-a fost atat de tare, zi si tu ceva mai tareee (in sensul de cool, desigur, dar inca nu au prins echivalentul din germana).

milostiva din fire si, la fel de firesc, curioasa, domnisoara trambitzeaza adevar. numai ca verbul este un aspect gramatical prea complicat, inca, pentru suvoaiele ei de idei pufoase ce ne inunda, cu susur, habitaclul. drept pentru care, frazatul e-adevarat caaa... devine, natural, sistemic: e adevarat nasul? dar gura e adevarata? si se pune pe scanat verbal tot restul inconjurator: masina, pe mami si tati, lopata si camioanele pe care le depasim. 

filosoful ofteaza patetic, incercand parca sa ii repare frazele cu tarnacopul si esueaza, obosit, dar impaciuitor: nu asa se intreaba, mai Ileana. hai mai bine sa ne jucam de-a Rasul, vreeei?!  

si-uite asa, hohotele locurilor din fatza devin legale, insa in mod falimentar: este un joc la care trebuie sa NU razi, chiar daca se peroreaza cuvinte gen bambustina impodobina, cotofababana brolindusa si, apoteotic, capra mov in varf de plop.

si-apoi... cum, a trecut deja sfertul de ora, sau iar am provocat o viteza ilegala?!

calatorie

am zburat impreuna

pe Luna,

sa cautam

o lume mai buna

amandoi speram,

ne rugam,

sa fie loc

si pentru noroc

ne-am amagit

c-am gasit

Raiul, 

biet taram pustiit

dar ne-am intors

pe jos

cu aripi frante

si plete carunte

ante-Primavara (comment pt un Motan dintr-un Borcan)

alerg prin planse si desene,
cu muguri mici ascunsi la piept.
adun troiene moi sub gene,
nici eu nu stiu ce mai astept.

vreau sa culeg culori de mai,
sa scutur albul de pe case.
pe drum se-ntrec aiurea cai
si-aud doar vorbele ramase.

vreau flori in ochi si, peste frunte,
cununi de raze si fiori.
tu imi trimiti vederi de munte
si-n suflet gheata, fara flori.

Viaţă de gară

Ades plictisiţi sau isteric nebuni,

definesc noţiunea de gară:

şi oameni şi clovni mă-nconjoară.

Atât sunt de mulţi, atât de străini.

Inima bate-n prezent. Din trecut,

atât de departe, pe şine, departe,

mă zbat să nu uit că-ntre viaţă şi moarte

sunt numai un bob de fiinţă şi lut.

Nisip risipit din timpul rămas

atât de aproape, aproape de mine,

m-aşteaptă, jucând tabinet peste şine.

Iar sfertul de veac bate sfertul de ceas.

Oricum, Pământul rămâne rotund,

răscruce-nvârtită-ntr-o doară.

Ca o batistă pierdută în gară,

refuz să m-așez, cuminte, la rând.

Citar

"Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constatând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi "tu" în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau cum e mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, până când într-o zi, simţi că mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care-l ştii numai tu. 

Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia de mult cunoscută îţi pare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o."

...autorul?! fara Google, din pagini rasfoibile cu mana, rog...

click'n'listen... Steal His Heart (Emily and The Woods)

Timpului

Ti-am cerut muguri, in zori,

sa iau primavara din ei, 

s-o plimb, usor, pe alei,

sa-i astept intaile flori...

Ti-am cerut raze de soare,

in primele clipe de pranz,

sa le-nham la ultimul manz

uitat nechezand langa mare...

Ti-am cerut singurii struguri

ce n-au iesit la furat,

sa-i plang, ruginiu, pe-nserat,

parasita de soare si muguri...

Tu nu mi-ai cerut niciun pret,

mi-ai dat, generos, tot ce-am vrut

si-atunci cand n-ai mai putut,

m-ai lasat, in noapte, sa-nghet...

dor de maci... si nu numai...

In timp ce tu imi scriai scrisoarea zilnica de dragoste, soarele bland de afara ma urcase lenes in masina si ma impinsese spre campul nostru de maci. Rumen ca in fiecare primavara, azi ma astepta altfel. Langa zbaterea vioaie a vantului de dimineata, ca niste straji amortite de fosnetul pamantului, florile pareau complicii unui secret proaspat, iar teama ca-l pot descoperi parea ca le innoieste roseata. Am parcat usor, sa nu le ranesc tare.

Calcam alene pe potecile mici si razlete pe care, de atatia ani, le batatoriseram impreuna fara sa intalnim pe nimeni, cu bucurie de proprietari-unici. Florile se plecau in fata pasilor, parca de frica sa nu faca zgomot si, astfel, sa ma prind de taina lor. Mirarea castiga puncte in fatza asteniei, ca intr-un meci de ping-pong fara fileu. 

Stiam ca luasem degeaba volumul de poeme si pledul si lasasem undeva in urma dorinta de a sti ce imi scrii. Daca nu as fi simtit cum dogoarea macilor se urca incet, rosu si strans pe gatul meu, nu cred ca mi-as fi dat seama cum demult alerg. Nici nu stiam macar spre ce sau pentru ce... Teama imi administra adrenalina.

Marele Stejar parea mai departe ca niciodata si mai inalt decat poate permite cerul. Il stiam acolo de cand eram mici, dar niciodata nu ma coplesise atata. Desi memoria atator primaveri imi spunea ca ma apropii, a aparut in fata mea brusc. Invalmaseala sangelui din tample ma arunca vlaguita la umbra lui, fara sa mai pot scoate nicun gand. 

Atunci am simtit. Epuizarea fizica iti ascute simturile de vanator la fel de aiurea cum o face alcoolul. Ma simteam furata fara sa pot sa ma numar. Shopotul pamantului. Mult-prea-roseata florilor. Murmurul potecilor. Pasii. Vantul. Stiam doar ca nu sunt singura in primavara macilor ce fusese descoperita si cotropita. Gandul se ascutea in tampla. Pulsul fugar cobora pe aceeasi scara pe care urca, fierband, furia regasirii furate. 

Dar...cine? Prima intrebare din dimineata aceea, mai dureroasa decat indoiala. Primul pumn strans. Prima lacrima in ochiul ce nu-ti va mai citi scrisoarea. Primul regret spre cartea uitata in masina. Prima privire insurubata circumspect in jurul campului de maci. Si-atunci... pentru prima oara... am... vazut.

Obraz in obraz cu macii, in culcusul bland de la poalele Marelui Stejar, dormeau cu vise moi despre noua lor descoperire de poveste... copiii nostri. 




... click'n'listen... Alternosfera - Flori de Mai...

Omul si Frica de Om

Omul privea-n oglinda. Speriat,

vazu fotografia Eu-lui dublat:

Of, ce ma tem ca-n luciul de hotar

Sufletu-mi pierd... e, evident, impar.

Si-l cunostea demult: candid, subtil,

prieten devotat, dusman inutil...

Acum... il speria, la propriu, gandul

sa-i sape-n dublu exemplar mormantul.

Membrele-si numara cu groaza: pare.

Urechi si buze - doua fiecare.

Doi ochi, doua sprancene, doua tample,

purtand dubletul calculelor simple.

Deasupra, capul sau... o cavitate
unica-n felul ei, ca entitate,
trona dublata de contactul straniu
dintre neuro- si viscerocraniu.

Isi inventarie sumar faptura,

vazu ca nasu-i solidar cu gura

si se temu din ce in ce mai tare:

Imi pleaca Sufletul... de-nsingurare.

Of... iar raman de doua ori dator...

Stins, Inima-si chema in ajutor

si i-o jertfi, stiind ca i-au ramas

doar doua scanduri duble... de popas...