Furtuni

În timp ce-și cerne valul aprig printre stânci,

ca o mireasă părăsită fată mare,
se dă în bărci Oceanul, fumegă strigare:

eu te cuprind, Pământ, iar tu văd că te strângi.

Cu plete albe, creț, se hohotește Cerul,

ca o fereastră dinspre tot ce nu se vede:

La mine doarme Soarele și cine crede

că mă topesc? Prin mine zboară fierul.

Prin cartier se vântură agale Vântul,

îndrăgostit de cate-o fustă colorată: 

mă joc cu Focul, ca de fiecare data,

în timp ce am puterea s-amuțesc cuvântul.

Din drumul lui de lut, în Om se-avântă
toate durerile ce i-au țesut menirea:
în mine, Raiul și cu Iadul se înfruntă
și tot în mine s-a născut Iubirea...