Thursday, November 05, 2020

Mâna dreaptă a somnului

Undeva, pe la mijlocul treptelor rotunjite de atâta ploaie, omul s-a oprit. Nu știu dacă e bătrân sau tânăr d-ăsta nou, cocoșat sub trendul de a-ți purta privirea în pământ când mergi pe stradă, fixată pe la un metru și ceva deasupra asfaltului, între mâinile ocupate să dea scroll pe mobil. Cert este că aici nu prea e ploaie. Rămân puțin fixată în dilema asta, în timp ce omul se întoarce alene.

Ochii vii de sub părul vâlvoi și cârlionțat sunt ca de femeie nordică, adusă pe aici de vânturi și de vreo ultimă iubire colorată exotic. Și suflă greu, la fiecare pas. Cum suflă câteodată nordul în femeia aia. Cum se ostenește valul în joaca lui de dragoste, când luptă în van să-i pună malului volane albe. De fapt, e de la tabac. O voce răgușită mă scutură să ies din adâncul ochilor lui:

- Vii des p-aici?

În gât îmi urcă râs din amintire. Odată, un băiat frumos tare se plicitisea într-o cameră - așteptând cam ce așteaptă băieții - și se băga în seamă cu un arici de pluș: vii des p-aici?!

Pe dalele lucioase încep parcă să zăresc literele, tremurânde ca sălciile sub taifasul vântului,  din ultima scrisoare, plină de promisiuni: “Orașul lasă-l departe și haide să luăm cu noi numai oamenii care și-au făcut deja cuib în hamacul diafragmei.  Să rupem cu dinții hârtia frumoasă în care ne-au împachetat bucuria, ca atunci când ți se dă voie să visezi despre tine. Să ne albăstrim tălpile fugind peste puterea plămânilor, după ce-am aruncat toate tocurile în urmă, că prea ne dureau. 

Să-ți împletesc în trei vântul cu cadență de copită, în timp ce-ți spun că îmi doresc șosete mov cu degete și fără cusături. Să ne oprim doar cât să îmi aranjez puțin părul și să îți zâmbesc de pe marginea coastei-bonus, privind cum îți trag sufletul ostenit oamenii pe care i-ai tot ținut în brațe. În urechea stângă să tacă muzica și să-mi vorbească doar numele tău, unduit pe beat-urile din cea dreaptă, atât de fericit că din ceața asta nu poate să muște nimeni. Iar tu să rupi ritmul - întrecere - așteptând să te corectez - petrecere… și tot așa, până la ultimul bob de frișcă. 

Să ne trâmbițăm primele zile din calendarul anului cu buletin, după ce nu se mai aude absolut deloc foșnetul zilelor bătrânului ce a plecat, ca un brad împodobit pe dinăuntru, cu zbenghiul ghinionului în frunte. Să zburăm așa, înfășurați ochi în ochi, sensibili la nori și să avem buzunarele pline cu cârlige de rufe, pentru aripi. Și-apoi să ne oprim în colț, doar cât să jucăm o tablă. Iar înainte de somn să-ți spun că, sfidând statisticile, iubirea bate mereu la fix.
- Din ce poveste vine râsul ăsta al tău? Și zâmbetul i se lărgește lin pe față, înflorind fugar bronzul și pistruii.

- Din vechi. Încerc să îmi dau seama în ce poveste intru acum...

- He, he, asta dacă ar fi simplu de aflat, ne-am plictisi cu toții nevoie mare.

Tonul sfătos și un pic hârâit de sub pleoapele șifonate îl așază pe-un fotoliu de prin biblioteca bunicilor, așa. Dar nonșalanța lui, îmbrăcată în blugi și geacă de piele, îl mută de acolo pe șaua unui chopper de dandy vintage. În mână are un ziar.

- Ți-ai dat întâlnire și tocmai îți iei țeapă? Nu mă pot abține, situația o cere.

- Da, am crezut că tu ești, îmi întoarce el guma, dar așteptam pe cineva un pic mai copt...

Zbang. Încerc să imi iau obrăznicia înapoi cu un zâmbet forțat.

- Voi ăștia grăbiți așa spre nu știu ce vise din capul vostru pierdut în nori nici nu observați pe lângă ce treceți, în toată zbaterea asta a voastră, adaugă el cu obidă glumeață.

Aha, deci e loc sa ne reîmprietenim.

- Ce vrei sa zici?

- Știi ce-i asta?

- Da. E clădirea în care mă pregătesc să intru și să plimb niște hârtii cu care îmi dovedesc cumva viața pe aici. Fiindcă nu-mi permit să îmi iau un contabil. Nu încă. 

Râde copil. Iar vorbesc prea mult.

Iar dalele astea mă scot din sărite. Sunt imposibil de lucioase și-mi amintesc lucid toate cuvintele alea făcute ghemotoace de hârtie, scrise cu dor și reciclate cu furie.  “Nu te cunosc, nu mă cunoști. Este mai simplu decât atunci când copiii se ascund unii de alții, într-un joc al descoperirii. Practic, apretată în aburul cafelei, pot fi îmbrăcată și purtată ca o cămașă pe care ai găsit-o, repede sau nu, într-un magazin de lângă casă.

Femeia la care nu te-ai gândit când îți scuturai fruntea de visele nopții și sorții, cu iubiri de prin parcuri, grădini și bănci. O necunoscută de-a ta, agățată din greșeală, ca un ac de pin, în negura de gânduri cunoscute. Lipită prin Perioada Polenului Galben. Și sortată corespunzător, ca notițele din agenda de mână. Unele șterse puțin sau chiar tăiate vehement, altele abia schițate sub cele încercuite și apoi subliniate cu siguranță. Fiindcă asta e pornirea mâinii din gând mereu: să dubleze sublinierea certitudinii: linie, cerc.

Vin de la capătul pământului, cu viață vie, cu doruri duse, cu doruri șterse, cu traista plină de foi pe jumătate scrise, pentru a mă propti în malul mării tale, să caut câteva culori. O siluetă fără context, ca alea din lungul șir de siluete ce merg teleghidate spre un nimic imens, în scurt-metrajele ce semnalează pericolele la care te expui când folosești în exces social media. Toate sunt la fel, opace și hâde. Pe dalele falezei largi, aproape mă târăsc împotriva șuvoiului și strig: unde mă trimiți? Eu nu vreau să stau la rândul ăsta! Eu vreau doar să te cunosc. 

Nu știu ce caut răsfirată prin dimineața părului tău. Nu știi ce cauți prin buzunarul de la piept al cămășii culese în grabă din dulap. Nu știu și nu îmi pasă dacă vecinii văd și dau like în lume. Îmi pasă să te oprești pe margine cât un strop de univers și să te asculți atent. Apoi, să mă lași un pic să învăț să te cânt și eu.”

- Păi nu arăți ca si cum te-ai pricepe la cifre.

Mda. Șalvari cu frunze de marijuana, tricou cu bufnițe, geantă de cârpă colorată și cu nasturi mari - d-aia în care nu găsești niciodată nimic - ochelari de soare galbeni și păr rebel, domolit școlărește în două cozi lungi. Nu am față de făcut calcule riguroase și mai ales corecte.

- De fapt, vreau să scriu despre viața secretă a funcționarelor de aici, încerc eu să îmi fac un pic de dreptate.

- Cu asta chiar pot să te ajut, se amuză el în continuare pe seama stânjenelii mele. Nu la clădire mă refeream. Ci la ce e peste drum. Voi niciodată nu vedeți ce-i peste drum, își continuă el obida.

Mă gândesc că o avea vreun nepot fugit în lume fără liceul terminat, de e așa de supărat pe 'voi, ăștia'. Foarte interesant cum primul gând clasează fetele în tabăra sârguinței iar pe băieți îi lasă să fie ăia șmecheri, cu tupeu. Și la ai mei e la fel. Ileana citește până și eticheta de la scobitori, Matei mereu găsește o portiță să se scoată. Din umbra celor 10 ani ce ii despart, Otilia le catalizeaza toate pornirile și opririle de acest fel într-o stație de metrou în care se cântă internațional. 

Îmi amintesc că au fost odată mici și cei doi mari. Pe covorul din sufragerie, Zmeul face avioane din tot felul de hârtii și hârtioare, descoperind că foaia lucioasă de revistă alunecă mai lesne prin aer și ajunge mai departe decât coala tip xerox. Concentrat, cu limba țintuită în colțul gurii, meșterește la un exemplar mic-micuț, cât un degețel de soldățel. Îl lansează cu aplomb, dar se încrețește tot de ciudă când libelula de hârtie renunță, nu mai departe de picioarele lui. 

Prințesa urmărește pe sub gene tot procesul, ca și cum nici n-ar fi acolo, sau n-ar preocupa-o prea mult meștereala lui, deși întreabă cu interes:

- Așa-i că nu zboară?

- Ntz, răspunde Zmeul, cu naduf. 

Prințesa prinde curaj: 

- Mi-l dai mie, atunci? 

Zmeul îl culege cu scârbă de pe jos și i-l întinde mecanic, fiind deja absorbit să scoată din următorul exemplar cel puțin un B52. 

Galeșă, Prințesa îl adună ușurel în căușul palmelor ei mici, se întoarce felin spre mine și murmură cu grijă:

- E atât de micuț, mami… ce dacă nu zboară?! Să zboare ăia mai mari, el trebuie să doarmă puțin acum. Abia s-a născut…

- Hei, iar ai zburat? Vezi să nu cazi.

Întoarsă brusc în prezent, ca tirbușonul în pluta dopului de vin, pășesc acrobatic peste ultimul fir de praf de treaptă și mă rotesc în loc, stângace. Tot nu înțeleg de unde au băgat p-aici atâta ploaie, să șlefuiască în halul ăsta marginile treptelor. Sau poate nu e de la ploaie, abandonez dilema proaspăt răscolită.

- Știu că se cheamă Ribalta. Sunt de puțin timp aici. Încă nu-i cunosc secretele.

Nu înțeleg de ce mereu tonul meu se apără. Orice întrebare din afară care se proptește, mai mult sau mai puțin ascuțit, în mine, sparge balonul cu scuze. Alea din cap, în schimb, își primesc răspunsuri ce cântă ca trompetele scoase la promenadă, când e vreo fiesta. Eu tot cred că e o formă de alint prost înțeleasă. De mine, în primul rând.

- Eu am prins câteva. Cred că sunt mai multe, dar asta e forma în care un loc vechi se îmbracă în mister. Este suficient să aibă vreo două trei cunoscute și crezi despre el că ascunde o mie.

În sfârșit pare că vorbește serios. Ceea ce mă face să cred că nu se referă doar la parcul prin care trecem acum, ci la oameni. Abia acum încep să cred că și el este unul. Unul dintre secretele de om. Îmi vine să-l întreb cum îl cheamă, dar încă nu stiu dacă deja mă deranjează sau abia începe să mă intereseze. De data asta, tonul hâtru s-a dus în altă poveste. Vorbește apăsat, ca un sătean ce se întoarce seara de la câmp:

- Mă uit în ochii voștri limpezi ca niște muguri și încerc să mătur ceață de pe ai mei. Fiindcă atunci când înfloresc, de câteva ori în viață, au nevoie de vapori cu chef de zbor, pentru a-și păstra prospețimea. Altfel, se adună liniștit în jurul simțirilor din program. Din rutina cu ochi și mâini și cap și tălpi. Din lista aia de jocuri pe care le poți mânui liniștit, fără zbateri și tremur. Fiindcă atât îți dai voie odată cu cafeaua de dimineață. Din lanțul ăla de azi care se face mâine pentru a împleti pe el restul săptămânii, până se face iarăși joi și vine piața. 

Până apare ziua aia în care ceva sau cineva te scutură. Zdravăn. Ca pe o - scuză-mi comparația - cârpă de praf foarte uzată. Iar norul ăsta de praf îți deschide ochiul ăla interior, pe care iarăși îl găsești în toate cărțile: hei, copil mare ce ești, tu când te-ai jucat ultima oară?! Când te-ai lăsat să zbori pe bune? Când ți-ai evaluat ultima oară întregul, mai exigent decât pe o lucrare de licență muncită după toate standardele în vigoare? 

Dar nu ca atunci când te prinzi într-un vis și vezi cum aluneci spre ceva ce nu ești cu adevărat, deși îți dorești mult, tinzi să te trezești, dar îți spui: lasă, că oricum n-o să se întâmple niciodată. Deci pot să mă imaginez oricum. Nu așa. Ochiul ăla chiar știe ce și cum să întrebe. Și nu îl poți închide cu una cu două. Doar clipește ușor atunci când pare că îi place ce vede. Sau poate doar vrea să îți crească încrederea de a povesti mai departe. De a vedea cât de bine știi cum îți sunt sortate simțurile. Ca în sertarele lui Marie Kondo. 

- Hei, de unde știi tu de Marie Kondo? 

Se pare că nu i-au fugit chiar toți nepoții în lume.
 
- Ochiul ăsta chiar vrea să vadă care e știrea, continuă el fără să mă bage în seamă. Ce îi arăți? Cu ce îl hrănești? O faci zâmbind împăcat, surâzând a joacă sau mestecând între buze un fel de scuză timidă? Când te-ai răsfoit pe îndelete ultima oară, copil mare? Când ai fugit în ziua ta de poezie, sau în noaptea ta de dezmăț, să îți limpezești ochii pentru un abur proaspăt? 

- Momentul meu e legal și nu doare! 

Răbufnesc obraznic, fiindcă simt că nu am cu ce îi ține piept.

- Ba da. Dar așa vă place vouă să vă obișnuiți. Apoi vă plictisiți, faceți pe victimele, iar ăia mai tupeiști se pun pe distrus. Cum au facut și cei pe care i-a plictisit pergola plină de istorie ce era aici, exact în mijlocul triunghiului mai mare. Au dat-o jos să facă alta. 

Se oprește brusc pe aleea umbrită și bate ritualic în colbul de pe jos. Alături, o bancă de mozaic colorat se despică ușor în două părți ce încep să se gliseze în stanga și în dreapta, ca într-un balet de piatră. Hăul căscat între ele ne dezvăluie câteva trepte pe care, culmea, nu simt niciun fel de frică să pășesc. La baza lor, un labirint de foste încăperi, acum ruine, pe pereții cărora te aștepți să vezi proiecții istorice, ca în Castelul din Peniscola. Citisem că în vremuri de demult aici se afla cimitirul Calvario, dar nimic nu pare să semene cu ceea ce am găsit eu pe Wikipedia. Grizonul  cu vârstă incerta și ochi buni îmi face semn să aleg una dintre încăperi, iar felul în care privirea lui mă trimite acolo promite subtil cel puțin unul dintre secretele lui Ribalta.

Camera era o baie antică, cu alămuri vechi și urme de timp pe muchii. Mă aștept să văd picturi rupestre cu Tombatossals și Serena de la Mar. Plăcile de marmură de pe pereți sunt îmbinate asimetric, emanând o neașteptată căldură de cuib. În cada cu formă ciudată și robinete colțuroase, ghemotocită ca un burete ud printre resturi imense de coajă de ou, o pasăre cu solzi translucizi dârdâie vizibil. Mai de mirare decât orice este culoarea sa nefirească - un albastru foarte deschis. Cu mișcări blânde și un pic nesigure, de mamă nouă, o pisica gri cu ochi mari și verzi, incredibil de pufoasă, o linge grijuliu. Observ o stranie asemanare între privirea ei și cea a ghidului meu, ce stă proptit în cantul ușii, privind lung cât o poveste pe sub fruntea rămasă ghidușă. 

După câteva minute bune, pisica ne înfige o ocheadă ascuțită ca o dojană și o zbughește afară. Ca înțeleși, o urmărim amândoi cum fuge spre o imensă curte interioară ce se deschide alături. Deși pare mirat și el, grizonul știe ce va urma sau, pur și simplu, este genul de om pe care nu îl mai uimește nimic. Sub sălcii, ca într-un ritual tribal, șase feline se rotesc fascinant de precis, plutind cu lăbuțele pufoase prin iarba perfect tunsă. Ritmic, câte una sare perfect vertical, dupa fiecare cerc închis. 

Totul se întâmplă coregrafic, ca după niste reguli foarte bine stabilite și, mai ales, demult acceptate. Pe măsură ce ne apropiem, percep un murmur mic desprins dintre mustățile lor terbil de concentrate. Fugara mă fixează cu o privire tăioasă și verde, scrâșnind ușor: dă-mi odată porunca aia! Năucită, mă scutur cum te scuturi în vis, așteptând să te trezești în lumea ta, în care pisicile nu vorbesc și băncile nu se deschid apoteotic cănd bați din picior la ele. Dar nu se întâmplă nimic, cercul se mișcă matematic, iar pisica repetă metalic aceeași formulă. 

Caut salvarea în ochii blânzi ai grizonului, care îmi zâmbește îngăduitor, ca și cum abia acum recunoaște că și el face parte din ritual. Nu știu cum și când mă aud rostind "se spune că, dacă distribuiți această imagine de zece ori, scăpați de ghinion". 

Pisica părăsește cercul, cu un semn de păsuire suverană. Ochii omului se micșorează a stupoare spre dezamagire - prima transformare ce pare că îl surpinde și pe el – iar felinele își continuă rotirea moale, strângându-se în jurul lui. Simt cum ochii mă dor de atâta nu-pot-să-cred-ceea-ce-văd, în timp ce omul se tot micșorează între pisicile alea. Din corpul lui încep să crească gheme pufoase de blană bleu cu alb și îl aud cum îmi șoptește subțire: ia pasărea și du-te. Până la depunerea modelelor 303 și 130 pentru trimestrele ce vin, mai ai 7 sâmbete în care te aștept aici, în miez de zi. Ți se dau destule șanse să găsești răspunsul potrivit pentru a rupe vraja.

Dintre toate ipotezele pământului, una îmi este, clar, confirmată: indiferent de vârstă, domnii sunt receptivi la iele.



fragment din Mesajul din sertar.
Premiul Județean SAMBORI* 
Plana Alta
Spania 2020.

__________
*șotron

No comments:

Post a Comment

Featured Post

Lady Ga-Ta

- Els de roig en nombres parells es col·loquen a la dreta, els d'imparells a l'esquerra - es va escoltar una veu eixordadora en la q...