Ne-am obişnuit şi asta nu e bine! Legea lui „las-o mă că merge şi aşa” deţine supremaţia în orice cod, în orice strat sau chiar răsad de românism. Lupii au rămas doar simboluri în cărţile de istorie, din care elevii copiază când nu e grevă. Măreţul imn al deja perimatei Revoluţii e transformat în manea cu lejeritatea cu care te închei la fermoar după. Deja mă aştept să fie lansat pe piaţă ca sound-track de telenovelă, pe banalul principiu „facem, ca popor, ceea ce simţim şi ne place”! Suntem, din păcate, ceea ce suntem, chiar dacă mândria caprei râioase ne face să ne batem cu pumnii în piept cum că n-am fi aşa, ci plini de valori naţionale, ce trebuie promovate. Care sunt acestea? Păi fotbaliştii la pachet cu pipiţele şi tatuajele lor şi alţi diverşi inşi ajunşi mari afacerişti în străinătăţile pentru care România nu este decât o extensie de păr a Ungariei. Şi încă una ieftină.
Legea lui „las-o mă că merge şi aşa” ne guvernează cu deplinul nostru acord, pornind din şcoli, traversând tarabele din piaţă şi magazinele de lux spre a se cuibări confortabil în instituţii. Reminiscenţele comuniste cotropesc orice urmă de revoluţie capitalistă întârziată şi se exprimă prin regrete patetice şi demonstraţii de prost-gust alese după calendarul de tristă amintire. Deşi vremurile în care toţi făceau cultură şi românii făceau războiae au trecut, nu ne deranjăm mai deloc să umplem golul astfel creat cu ceva de calitate. E mult mai simplu să bârfeşti când proverbul cu găina vecinului e mai la modă ca oricând. Pe acelaşi principiu, e mai uşor să cerşeşti mizer în tramvaie sau metrou decât să pui osu’ la treabă într-un loc de muncă decent. Lipsa motivaţiilor extrinseci e un prilej minunat să te revolţi isteric că eşti subestimat pentru o muncă pe care, de fapt, nu o faci, dar te prefaci minunat între două pauze de cafele şi ţigări.
Din toate aceste situaţii aberante, românul creează sau alimentează crize sociale „de turmă”, strângând mulţimi de fani de aceeaşi teapă şi organizând comitete de protest pe care, în final, le târăşte la televizor. Pe genul sindicate producătoare de... greve. Pentru că se poate, pentru că se cere, pentru că la asta îi place lui să se uite. Iar când apare vreun amărât ce încearcă să demonstreze că totul este doar o butadă sinistră, grupul nou-format îl exclude, sau chiar linşează, ca pe un paria infiltrat în trib.
Nasul pe care încercăm să îl scoatem afară din carapacea românească spre a ne „împrieteni” cu cei din a căror mare gaşcă vrem să facem parte este deja bolnav de guturai şi nu ştie să facă altceva decât să se smiorcăie copilăreşte în timp ce magazinul de batiste a dat faliment. Ne punem poalele-n cap că suntem un popor amărât fără noroc în viaţă, dar vrem să ne integrăm trimiţând pe eşicherul european pioni care nici măcar nu ştiu o limbă de ciculaţie internaţională. În schimb, despre elevii ce ajung de pe băncile şcolilor, trecând prin filtrul olimpiadelor internaţionale, vârfuri în cadrul celor mai importante companii din lume, nu se ştie nimic, nu se spune nimic. Ei nu merită publicitate. Păi normal, dacă Bucureştiul este o anexă a Budapestei, cine naiba să ştie că Popescu sau Ionescu sună îngrozitor de româneşte?!
SALUTARE INTEGRARE!
Comments
Post a Comment