Fiecare cu printul ei (sau Cum incepi sa cam uiti cum ai inceput)

Nici nu stii de ce. Pentru ca varsta intrebarilor pare ca a trecut ca o boare, numai raspunsurile au ramas. Unele dintre ele. Nu prea multe, sa nu ne complicam inutil.

Dincolo de toate, se maretzeste asteptarea. Sentimentul acela sublim pe care nu ai cum sa il ai decat atunci cand se intampla, dar pe care iti permiti, cabotin, sa il astepti. Atunci cand varsta ta a depasit zbaterile din primele aripi, iar restul lumii te condamna sa incetezi a mai crede.
 

 

Totul pare conform in jurul tau si iti place sa te complaci, ca doar asta e. Nu ai cum sa  vezi mai incolo. E prea complicat. E prea departe. E prea aiurea. In aproapele tau, e numai o gura pe care simti sa o saruti. Pentru ca ti s-a dezvaluit greu, pentru ca e interzisa, frumoasa si plina, pentru.

Esti acolo, inaintea ei. Te apropii incet, ezitant, ca in adolescenta. Pentu ca  este atat de aproape si, sfidand bariera primilor pasi, nici nu se ascunde, nici nu se rasfrange imediat. Un altfel de nici. Vanatoarea perfecta. Aceea pe care o cunosti atunci cand devii om si pe care o pierzi, incet, cand devii doi.

Intre toate aceste tangouri, el inca pare ca spune nu, desi gura lui se rotunjeste, repetat si secret, a da.

...click'n'listen... The Blower's Daughter