povestea merge mai departe...

gonim spre autostrada. rapitorul meu driver imi interzice sa raspund la telefoane. 

suna Motanu' in disperare, eu, senina, insistam k ma asteapta prin statia de la primarie, doar venea sa isaurim cot la cot...si knd colo, ea a fost capul rautatilor.. aveam sa aflu asta mai tarziu. deh, o felina cumplit de sincera pentru aceasta specie si lume, ce isi reneaga virulent originile declarand razboi etern pisicilor - de aici si necesitatea de a o numi motan - ale carei sensibilitati adanci si le ascunde abil in pernutzele roz din spatele ghearelor - tactil prezente si knd sunt ascunse in teaca. 

pe numele legal Simona, e fan de tot ce canta bine si isi consuma timpul si nervii sa fak bani pentru a colinda lumea din concert in concert, de unde se intoarce cu vise-n sufletul ei imposibil de mare si revolte umane de expat asupra tzarinii autohtone. am declarat multiplu k dak as pleca oriunde pe-afara nu voi avea suficienti arginti sa cumpar tot ce mi-as dori sa ii aduc... fiindca mai are si prostul obicei sa revina cu "souveniruri" gen salvari, camasutze si alte gigele costisitoare. 

barometrul vietii ei, Bobo, este singurul kre o mai poate aduce cu picioarele pe pamant, tzinind cu greu piept tuturor tornadelor universale ce pot incapea intr-un motan biped binedimensionat. noroc k a fost inzestrat cu un calm racesc ce ne scoate pe toti din sarite, cu un stil de a cumpata viata enervant de bun si greu de post-sincronizat cu traznaile noastre de copii mari - asta in timp ce crede k il poate tine ascuns sub carapace, la nesfarsit, pe cel din el. (cunosc modelul, am si eu unul acasa...) 

ajunsi pe autostrada, am avut voie sa deschid un plic. ideea de scrisoare - adik SCRISA - mi-a bucurat si ultimele sinapse care nu sclipeau inca, in timp ce curiozitatea apunea odata cu soarele, uitandu-ma in voia surprizei. o foaie A4 plina de nume colorate, predominant portocaliu - opera altui copil mult prea devreme mare si totusi atat de mik - Oana Pitic - Mary Poppins a copiilor (este incredibil, frate, cum ii poate struni din joaca, cu joaca si pentru joaca. asta knd nu baga vocea de piept ce-ti ingheata instant fizicul: treeeeci la coooolt acum!).  altfel, o poveste din casutza piticilor, traita  efervescent sau pasnic - in functie de cum i se pune norul pe inima -  in propria ei poveste fara sfarsit...

actrita desavarsita - singura in acte din toata trupa de complotisti - te face pe degete de n-ai aer, nici nu simiti nici nu respiri. mi-a suportat fiziceste urcatul pe pereti de nervi k nu imi iese visul meu de fuga, uneltind prin spatele monitoarelor cu gask, pe mess-uri si sms-uri, intreaga tarasenie - k doar d-aia a lucrat o viata la emisiuni cu si despre farse. nu te mai creeed nici pe tine, papusaroooo! 

dak ar fi fost sa ghicesc cine e capabil de atata teatru si uneltiri perfecte - exceptand "sharpele" pitik crescut la san (!!!) - as fi spus fara sa clipesc Zivari. am banuit io ceva-ceva knd brusc o dadeati toate cotita k nu mai veniti nici la party - unde deja ma gandeam ce ii mai dam nebunei sa puna pe foc si cum facem fatza pe caldurile astea, desi cerul rezerva un cod de ploaie. 

fata cu note muzicale (Mi-re-la) - cea mai nastrusnica persoana in care se presupune k ar trebui sa ai incredere sa te faca bine cu capul (!) a venit cu texte d-alea pentru gospodine resemnate, ce se bateau evident cap in cap cu teoria revitalizarii vietii de cuplu, mai ales dupa copii. la final, pentru k naucirea sa fie completa, nervii suficient de fierti si rabdarea coapta bine-bine, imi facea prognoza meteo de kre se bucura aia pe la marea din grecia, de exemplu. adik un fel de ia si pricepe dak poti. hmmm...cat de senina am fost si cat de mult va iubesc, dementilor!!!

precum spuneam...povestea merge mai departe...mai sunt ink zece negri mititei dar colorati acolo, pe lista...

Despre 29 mai 2010

ei bine, mie mi-e mai greu sa va strang pe toti sa va povestesc, cum v-a fost voua simplu sa ne strangeti pe noi 2 intr-o masina si sa ne trimiteti carel poteca tai-tai in povestea asta...

k sunt blonda poate banuiam, dar atat de in straturi nu as fi crezut nici la sfatul stilistului. spre a inlatura orice suspiciune: nu, nu am stiut/banuit/simtit/suspectat/transpirat nimic si pe nimeni. sunteti o gasca de actori perfecti si de-acum incolo m-am invatat minte sa nu va mai cred nici knd imi spuneti k e soare afara! 

 

m-ati lasat sa ma lamentez isteric k nu merg la mare cu iubitu', k oricum ploua si nici petrecerea campeneasca de la otopeni n-o sa iasa, m-ati vrajit apoi k nici acolo nu mai veniti k aveti alte treburi tare credibile...am fost mixata intr-o reteta perfecta din care iese prajitura numita popular "cartof". miezul din toata aceasta Fanta a fost, bineinteles, jumatatea vietii mele (k celelalte 2 sferturi se stie cine sunt), stapanul inimii si ratiunii mele, printul de pe toti caii albi, a carui existenta i-am nimicit-o cu reprosuri k nu mai studentim si noi o fuga frumoasa... iar el, cu stoicism si prefacuta nepasare, se refugia senin in rasul cu copiii - caruia niciodata nu trebuie sa ii gasesti justificare. nu, nu m-am prins...nu te mai cred, Alineeeeee....

vestea k vin de la Sibiu Traie cu Vio-Vio si Marutza (inventie de producator ce pacaleste politicistii sa nu plece din emisiune) mi-a decimat orice urma de speranta ratacita k vom evada, totusi, la mare. visam cu ochii deschisi plaja, cortul si cearta valurilor cu malul de jos si cu ploaia de sus. ii respiram mirosul si mangaiam cu lene nisipul, scotocindu-l de scoici si de Alin - ratacit intre somn si sticla de bere uitata langa prosop, intr-un echilibru indecent. sorbeam un mojito rece, in care gheata era exact atat cat trebuie sa fie. erau singurele senzatii pe care imi doream sa le am si carora sa-mi darui, triumfatoare, fiinta implinita si oarecum impacata cu cel de-al treizecisitreilea an...

din reverie m-au trezit cu avalansa brusca tipetele ascutitite pe care le emit copiii atunci knd s-au prins k nu-i mai bagi in seama. am inchis ochii din interior si i-am lasat pe cei miopi de-afara sa identifice si sa rezolve strategic conflictul pornit de Ileana, kre voia ochelarii de soare cu kre se juca Matei. m-au apucat, ca de multiple ori de-o vreme incoa, diverse sentimente vecine cu remuscarea si cu vina de a visa la libertate fara a fi nici pe departe inchis. am concediat definitiv basmul din ochi si m-am clatit in frumoasa lor impacare. mergeam, k in fiecare zi la piata presei, sa il luam pe tati si sa mergem acasa. in traseu sau dupa se impunea un carrefoure rapid, plictisit dar responsabil, de mici si bere pentru campeneasca de sambata, la care ink mai speram k o sa vina cineva.

n-am observat trepidatia Oanei-Pitik, nici a lu tati, nimic nu parea aiurea. ma gandeam k mi-am facut inutil unghelutzele spre a arata decent la party, la cat smotru aveam de bagat akasa. in loc de asta, am avut 10 min sa imi fac bagajul. cred k am folosit 5. spiritul de closca mieuna k nu e mancare in frigider pentru pitici, dar micutza Mary Poppins m-a strafulgerat cu privirea ei de "sa nu-l luam pe Matei in bratze si n-o mai pupati in c..r atata pe Ileana" si mi-a zis: n-ai tu treaba, du-te odata... de unde a inceput sa se insurubeze ideea k depindem de o ora. la un drum lung nu m-am gandit, recunosc...

iar drumul ce urma sa vie...o sa se dezvaluie si aici, asa, incet incet, cum v-ati jucat voi cu inocenta mea de mama...si cu increderea mea in voi, coropisnitzelor!!!!

DECĂDERE

Dumnezeu a plecat dintre noi
şi ne-a lăsat fără rost...
ţeluri înalte se zbat în noroi,
iar noi am uitat ce am fost.

În jur stăpâneşte dispreţul,
de la umil pân’ la zei.
Senili înţelepţi măresc preţul
unor absurde idei.

Gândurile au îmbătrânit
până şi printre copii,
Iubirea-De-Sine a devenit
refrenul de zi cu zi.

Oameni s-au învechit şi-au murit
de o moarte confuză
şi-n fiecare s-a prăpădit
câte-o urmă de muză.

Inima-mi abia se abţine de râs,
gata e să se spargă,
habar n-am cum s-o dreg şi, în plus,
m-apasă pe diafragmă.

doua rasete maaari

Freddie Mercury tribute

Luaţi-mã aşa cum sunt sau nu mã luaţi deloc,

pentru cã nu accept jumãtãţile de mãsurã

24 noiembrie 1991. Desprinsã parcã din vuietul strãzilor friguroase ale Londrei, vestea cã Freddie Mercury  s-a stins din viaţã pãrea o glumã proastã. Noi aşteptam, prin ’90 un concert la Bucureşti sau Timişoara, apoi un nou album după “Innuendo” din februarie 1991, chiar dacă versurile melodiilor păreau că justifică, prin tranparenţa lor, “Aluzia”.

  

 I was born to be a star

5 septembrie 1946. O insulă exotică numită Zanzibar. Stelele par să strălucească mai puternic, pentru o clipă. Venirea pe lume a lui Farrokh Bulsara, un băiat de origine persană, este înregistrată cu nr. 3293. Un număr pe un certificat despre care nici acum nu se ştie prea bine unde se află. Un copil obişnuit, persan, de naţionalitate indiană şi religie zoroastriană.

Farrokh era un bãieţel timid, foarte ataşat de mama sa şi, mai târziu, de sora sa Kashmira. O copilãrie fericitã, rãsfãţatã de frumuseţea bâlciurilor şi a târgurilor. Dar nu pentru mult timp... La 8 ani, pãrinţii, Jer şi Bomi Bulsara, decid sã-şi trimitã copilul în Panchgani (India) şi îl înscriu la Şcoala St. Petru, unde  regimul riguros şi diciplinat îi întoarce pe dos lumea sa, plinã de vise. Departe de pãrinţi şi sorã, Farrokh este nevoit sã suporte severitatea uneia dintre mãtuşile sale. Atras de muzicã şi desen, încearcã sã-şi construiascã o nouã lume - singurele lecţii pe care le face cu sfinţenie fiind cele de pian şi graficã - şi sã se obişnuiascã sã fie strigat "Freddie" (traducerea englezeascã a numelui sau, care va deveni, mai târziu, numele sãu legal).

Cinci ani mai târziu, familia se muta in Anglia. Bombay-ul calduros şi strãlucitor, cu superbe grãdini suspendate şi fascinanţi îmblânzitori de şerpi, este înlocuit cu un oraş anost, friguros şi umed (Londra), care pãrea cã nu are nimic de oferit, iar Freddie este nevoit sã suporte comentariile colegilor de Internat în legãturã cu tenul sãu mãsliniu şi accentul oriental. Decis sã îşi uite definitiv originea, nu va mai vizita niciodatã Zanzibar-ul şi nici India, adoptând definitiv stilul de viaţã european. Doar personalitatea şi munca sa de mai târziu vor mai pãstra ceva din fascinantul mediu exotic în care s-a nãscut şi a crescut.

 Studenţii de la Ealing Art College îşi amintesc de colegul lor ciudat, care desena frumos şi îi distra copios cântând şi dansând cu teu-l de desen şi imitându-l pe Jimi Hendrix. "Era slab ca o grisinã şi chicotea ca o şcolãriţã". Grupul "Hectics" este prima tentativã de întemeiere a unei trupe, iar "I Can Hear Music" primul solo, semnat cu pseudonimul Larry Lurex. Fãrã prea mult succes, însã.

Fascinat de modã, Freddie îşi deschide un mic magazin de haine, împreunã cu prietenul sãu Roger Taylor, talentat baterist. Aflã cã Brian May are o trupã numitã "Smile" şi cautã solist. Entuziasmaţi şi plini de idei, cei doi i se alaturã şi, dupã ce schimbã 5-6 bass-işti, îl adoptã pe John Deacon. Proaspãt întregit, "Zâmbetul" se transformã în "Reginã" - "Queen- Nu-i decât un nume, dar este evident regal şi sunã frumos. Este un nume puternic, universal şi cu efect imediat" – spunea Freddie.

 

Muzica noastră nu este rock’n’roll, dar este neobişnuită, diferită şi se cere ascultată. Când discurile noastre nu se vor mai vinde, voi spune “Good-bye”

şi voi face altceva, eventual streap-tease…

 Indrãzneţ, neobişnuit, exotic, extravagant - fantastic, într-un cuvânt - Freddie devine leader-ul formaţiei cu care sparge toate tiparele şi topurile, trecând cu uşurinţã de la rock'n'roll la blues, de la balade la rock dur şi culminand cu ... operã. În 1988, pentru a-şi împlini un vis al adolescenţei, compune operã, cântând în duet cu  Montserrat Caballé.

Au urmat ani de glorie, turnee prin întreaga lume, albume premiate sau criticate caustic în ziarele de profil. Cu Queen, Freddie îndrăzneşte orice: să apară pe scenă în veşminte excentrice, cu unghiile vopsite cu pastă neagră, să intoneze imnuri cu versurile scrise în palmă, să îi propună prinţului Angliei să se caţere pe candelabre pentru a obţine un recital, să tranforme concertele în adevărate show-ri de senzaţie…

 Compunând Bohemian Rhapsody, aceastã creaţie muzicalã fãrã egal, ce combinã modernul cu medievalul, rock-ul cu opera, într-o fantezie de ritmuri neobişnuite, cu personaje din alte vremuri care fac salturi în timp, Freddie visează sã trãiascã la Veneţia, printre peruci şi crinoline, în epoca balurilor şi a intrigilor de curte, dar sã rãmânã, în accelaşi timp, un cântãreţ de rock'n'roll. Dezlãnţuit şi charismatic pe scenã, este capabil sã-i facã pe toţi sã "îi mãnânce din palmã", dar în afara scenei, pare un om obişnuit, care urăşte sã se plictiseascã, vorbeşte cu begoniile, işi adoră pisicile şi peştişorii şi are - din pãcate - puţini prieteni. Întrebat mereu despre viaţa sa intimă, evită să-şi recunoască bisexualitatea, dar spune: “Sunt un romantic, dar am trasat o barieră în jurul meu. M-am îndrăgostit prea repede şi, de multe ori, am fost rănit! Necazul în iubire este că-ţi pierzi prea lesne controlul şi astfel devii foarte vulnerabil”.  Într-adevăr,  talentul neobişnuit care i-a adus lui Freddie Mercury gloria şi mulţimile de fani, l-au transformat pe Farokh Bulsara într-un singuratic, care nu a ştiut niciodatã ce este fericirea şi a încercat sã o caute pe un drum fãrã întoarcere, ale cãrui cãlãuze sunt slãbiciunea şi promiscuitatea şi la capãtul cãruia e... moartea. 

 

Too Much Love Will Kill You

 

  24 noiembrie 1991. O Londrã parcã mai friguroasã şi o casã tristã în South Kesington - Garden Lodge. Împãcat, Freddie îşi ia rãmas bun, dupa ce, cu numai 24 de ore înainte, anunţase, simplu dar zguduitor: "În urma testului HIV, s-a constatat cã sunt seropozitiv şi bolnav de SIDA. Am considerat cã este corect sã ţin secret acest lucru pentru a-i proteja pe cei din jurul meu. Dar a sosit momentul ca toti prietenii şi fanii mei din lumea întreagã sã cunoscã adevarul. Sper cã toţi sã fie alãturi de mine, de medicii mei în lupta împotriva acestei cumplite boli".

Ora 18.48. Pentru o clipã, stelele par sã pãleascã. Întins sub cearceafurile albe de satin şi înconjurat de pisicile sale persane, Freddie pierde lupta cu SIDA, iar Lumea îl pierde pe Freddie.

A fost incinerat şi foarte puţine persoane ştiu unde se aflã cenuşa lui acum. Tradiţia zoroastrianã spune cã, dupã un timp, aceasta este dusã în locul sãu natal şi este împraştiatã în aer, pentru ca sufletul lui sã se odihneascã în pace.

 

 Mi-am jucat rolul în Istorie

Un mesaj "Made In Heaven" sosea, în 1995, în negura unui octombrie prea pãmântean, aducându-ne puţinã luminã. Undeva, între ruginiul 5 septembrie şi frigurosul 24 noiembrie, s-a oprit acest "Remember Freddie" - o surprizã cochetã dupa 3 ani de când "Freddie Mercury Album" oscila prin topuri. Ascultându-l, parcã nu ar fi trecut atâta timp şi parcã ni-l simţim mai aproape. 

Chiar dacã sunt aproape douã decenii de la moartea sa, chiar dacã lumea muzicii a devenit, în ultimul timp, mult mai comercialã şi mai computerizatã, chiar dacã au rãmas puţini oameni care mai simt o emoţie aparte ascultând Queen, Beatles, Nirvana sau The Doors, existã, încã, oameni care nu l-au uitat pe Freddie Mercury. În multe dintre marile oraşe ale lumii, fanii se pregãtesc pentru spectacole organizate în memoria lui. Deoarece cântecul de lebadã al lui Freddie Mercury, acest testament lãsat lumii întregi, conţine cel mai frumos mesaj pe care Queen l-a transmis umanitãţii: "The Show Must Go On" - "Spectacolul trebuie sã continue".

 

  

OAMENILOR

Departe, în pustiu, v-aţi alungat
Înţelepţii... definitiv şi crud.
Solidari, aţi săvârşit acest păcat
din Frică-De-Adevăr-Necunoscut.

Le-aţi spus că-s perimaţi şi inutili,
i-aţi insultat, nedemni, impertinenţi,
v-aţi dezbărat de ei – „bătrâni senili”,
considerându-vă suficienţi.

Nedumeriţi, ei s-au retras să moară
într-o cetate-a Marilor Tăcuţi,
lăsând în urmă doar o pildă-amară,
pe care n-o pricepeţi, bieţi inculţi!

Şi-acum umblaţi nebuni, biete epave,
după comorile ce le-aţi pierdut,
clădind într-una conştiinţe slabe,
minţind mereu şi scormonind în lut.

seri diverse de iulie cu greieri

o seara:

ora de culcare demult expirata. obraznicatura se foieste si se ascunde sub cearceaf, somandu-ne scurt si ferm sa il cautam iar si iar.
- matei, gata, e tarziu. ai devenit invizibil, e timpul sa dormi!
- mamiiiii, nu te joci cu mineeeeee?!
- acum AM TREABA! iar tu trebuia sa dormi demult!
- dar nu mi-e somn, mamiiii...
- mai animalut smecher, te rog sa te bagi urgent in vizuina ta. unde e viziuina ta?
- vizuina mea ARE TREABA...

 

alta seara:

- teiuc, te roaga mami si tati sa te culci!
- da nu mi-e sooomn, vreau desene, mami
- desenele s-au culcat
- atunci vreau ciupercute (=jeleuri roz din ikea)
- si ciupercutele s-au culcat, mami, e foarte tarziu
- pai cum s-au culcat, mami?! k patul lor e la mine in gura!

 alta:

- mami imi spui o poveste?!
- nu vrei sa iti termine tati povestea de ieri cu gargarita kre trebuie sa gaseasca gandacelul?
- nu, mami, eu vreau povestea cu tati kre se duce la serviciul si cu mami kre se duce sa ia apa...
- mai mami, tu, de fapt, vrei sa ramai singur?!
- daaaaaaa, sa vad dak s-au trezit desenele. dar nu io ma uit, mami, ileana!

in aceste tablouri nocturne, cu ochi mari si manute agile, ileana misuna printre pernele carate pe parchet si, intr-un tarziu, adoarme printre ele ca un gandacel rotunjit.